Amigos

"Supravieţuise iernii. Nu era tatăl unui copil. Nu se lăsase prins în mrejele unei Circe europene. (...). Într-o zi de primăvară din 1957, l-a văzut pe idolul său, Ernest Hemingway, la braţ cu soţia sa, Mary Welch, mergând pe Bulevardul Saint-Michel, în direcţia Grădinii Luxembourg (...)." (Gerald Martin, Gabriel Garcia Márquez. O viaţă)
 
Pentru mine, e Parisul. Oraşul mitologiei literare prin excelenţă. Întotdeauna tomnatec, muzical, predispus privirilor castanii care se caută pe deasupra unei ceşti de cafea, într-un bistro oarecare, scăldat în griuri calde şi tonuri de cărămiziu încadrate de pieţe rectangulare, bulevarde ample, parcuri solare, cu ochiuri de apă din care se deschid, cărnoase şi senzuale, enorme buze oprite într-un nesărut.
 
Mi-am amintit de episodul presupusei întâlniri dintre Márquez şi Hemingway zilele trecute. E un moment frumos, cu un grad de acurateţe incert. Tânărul scriitor consumat între o poveste de iubire eşuată (cea cu spaniola Tachia Quintana, poate cea mai frumoasă şi mai angoasantă), perspectiva unei paternităţi întrerupte brusc, proiectul unui roman, sărăcie, nesiguranţă, boema pariziană şi marele scriitor aparent confortabil instalat într-o căsnicie stabilă, o carieră prestigioasă şi un echilibru financiar mai degrabă în consonanţă cu elita pariziană şi tipicul mic burghez. Suficient de respectabil pentru un membru al "Generaţiei Pierdute", cum îl numise, la vârsta lui Márquez, Gertrude Stein, şi ea un spirit de pe alt continent, pentru care Parisul a fost întotdeauna "acasă".
 
M-am tot întâlnit, virtual, cu Parisul, în ultimele zile. Parisul trist, frumos, ca un sanctuar al recluziunii, al Mariei Callas. Parisul îndrăgostit până în unghii al lui Julio Cortázar, Parisul colecţionar, mizantrop, gamin, impregnat de legende în care, de la o decadă la altă, printre şampanie şi foie gras, dansează Josephine Baker în minusculul ei costum din banane, se plimbă, elegant, Fitzgerald pe Avenue Montaigne, şi, uite, acum, din mulţime, se desprind ei doi. Hemingway, corpolent, jovial, celebru şi Márquez, adolescentin de slab, de vulnerabil, de entuziast.
 
Am recitit azi pagina din biografia pe care i-o face lui Márquez Gerald Martin. O jumătate de pagină, de fapt. Locul aproape demiurgic de întâlnire a două forţe narative. Una aproape de crepuscul, cealaltă proaspătă, încă neînmugurită de-a binelea. E frumoasă imaginea. Antologică şi posibil romanţată, circumscrisă unor personalităţi care au fost, întâi de toate, personaje, eroi tipicari până la pedanterie cu aura personală şi predispuşi la o eternă rescriere a propriei existenţe, după rigorile ficţiunii bine ticluite.
 
Şi ce dacă n-o fi fost adevărat, la urma urmei? Márquez era în imposibilitate de a-şi plăti chiria, cu un copil spiritual, romanul, zămislit la Paris şi celălalt, al lui şi al Tachiei Quintana, pierdut în viforul unei ierni de lipsuri şi vrajbă. Cartea avea să devină, în scurt timp, Colonelului nu are cine să-i scrie. Iubirea cu Tachia, singura despre Márquez nu a vorbit niciodată în public, murise cu câteva zile în urmă, pe peronul unei gări. Chiar dacă şi l-a imaginat, cadoul pe care i l-ar fi făcut soarta, şi anume întâlnirea de câteva clipe cu Hemingway, la Paris, e molcom şi grandios, în acelaşi timp. Şi înduioşător. Nu e, în niciun caz, un moment compensatoriu. Sau profetic. E un lucru care se poate întâmpla oricând, la Paris... Atât şi nimic mai mult. Un hazard care te face să vrei să fii acolo, unde poţi zâmbi unei clipe incredibile, la câteva zile după ce te-ai luat la trântă cu metropola, cu viaţa, cu tine şi ai pierdut.
 
"Gárcía Márquez, prea timid ca să-l abordeze şi prea entuziasmat ca să nu facă nimic, i-a strigat de pe partea cealaltă a străzii «Maestro!»"
 
Oare cât de des se aude aşa ceva pe Boul' Mich'? Suficient de des pentru ca Hemingway nici să nu-şi întoarcă privirea. Numai că vorbim de o legendă. Mai frecventă la Paris ca un mister. Aici, aproape de locul de întâlnire al lui Marius cu Cosette, de reverii, flanerii şi (ne)întâmplări cu pictori, scriitori, muzicieni sau visători de profesie, aici Hemingway nu are cum să nu-l vadă, pe cealaltă parte a străzii, pe tânărul sudamerican de care încă nu a auzit aproape nimeni. Nu are cum să nu recunoască în el, poate, un foarte tânăr cititor, admirator sau, poate, chiar confrate care are nevoie de un semn. Aşa că Hemingway, mizantropul, l-a văzut şi el, la Paris, pe Gabriel García Márquez.
 
"Marele scriitor, al cărui roman despre un bătrân, o mare şi un peşte uriaş fusese una din sursele de inspiraţie pentru recent terminatul roman despre un bătrân, un guvern, o pensie şi un cocoş de luptă al mai tânărului scriitor, i-a făcut cu mâna şi i-a strigat la rândul său, "pe un ton cam pueril", «Adios, amigo!»"
 
Nu s-au mai întâlnit niciodată.