Discursul... regilor

Anul ăsta, Oscarurile au ţinut cu mine. Mai exact, eu am ţinut cu The King's Speech, care şi le-a adjudecat ferm şi elocvent pe unele dintre cele mai importante.
 
Ok, aţi mai citit despre asta. Şi veţi mai citi. În rubrici infinit mai specializate. Motivul pentru care mă bântuie, însă, astăzi, o idee cinematografică, ţine într-o mare măsură de angoasele regelui George al VI-lea cel bâlbâit. M-a bântuit, de fapt, de când am văzut prima oară filmul, care, între scenariul sclipitor şi interpretări extrem de inspirate şi de bine dozate îţi lasă timp, cât faci pauză între două hohote de râs, să te gândeşti şi la câteva lucruri serioase. Unul dintre ele este abilitatea de a vorbi în public.
 
E ca un exerciţiu hipic. Dincolo de eventuale derapaje de articulaţie, fraza în sine e o sălbăticiune care trebuie strunită, înghiontită, cabrată, îmblânzită, plimbată tacticos prin urechile unui public pentru care darul celor expuşi îndatoririi de a se exprima public sau, din contră, sărăcia lor lucie în cuvinte şi uşurinţa expresiei verbale contează mult mai mult ca un guler apretat sau ca o manichiură perfectă.
 
Şi, pe undeva, e normal să fie aşa. Să fim îmbrăcaţi în limbajul nostru, în gândul tradus sintagmatic şi asortat unei stări, unui loc, unei ocazii, unui context. Numai că, una peste alta, sinonimia perfectă între spiritul şi verbul unei persoane, oricât de dezirabilă ar fi, nu se întâmplă chiar la fiecare colţ de stradă.
 
Pe Nabokov, aşa princiar şi epatant cum era, se pare că studenţii de-abia îl înţelegeau când se lansa în lungi şi nu întotdeauna bine închegate expuneri academice. La fel Ezra Pound - posesorul unei pronunţii cu totul particulare (când am aflat, la un moment dat, că în anii '30 călătorea frecvent la Roma, să vorbească la radio, m-am întrebat "cum?"). Posesorul unei fraze opulente ca un parc englezesc, Henry James, avea, se pare, dificultăţi mari de articulaţie. Ca şi Somerset Maugham. Sau John Updike. Sau David Mitchell.
 
În politică, "Bertie" cel din film se înscrie într-un club mai mult decât select de bâlbâiţi notorii, de la Demostene la Churchill.
 
Marilyn Monroe o fi cântat ea languros "Happy Birthday, Mr. President", dar de spus, ar fi spus-o, cu siguranţă, dezbrăcat de sclipici şi de frişcă, după un efort interior considerabil de a-şi depăşi o sâcâitoare problemă de vorbire.
 
De cine să vă mai spun? Sunt mulţi... Aristotel, Darwin, Andrew Lloyd Webber... numai că nu neapărat despre ei vroiam să vorbesc. Deşi realitatea e că îi admir pe bâlbâiţii, gângavii, fonfii, sâsâiţii, pelticii şi rârâiţii celebri care şi-au depăşit fobia de sunete articulate public şi care, în cele din urmă, au cucerit vietatea aceasta capricioasă şi deloc uşor de stăpânit care este dicţia.
 
Dincolo de ei, cei care au luptat cu demonii lor în ale fonologiei şi au învins, sunt însă oamenii care, indiferent de cât de fluent şi cărnos li se îmbrăţişează cuvintele în minte, paralizează în faţa unei săli pline. Timizii sau, pur şi simplu, cei care nu se pot concentra să-şi adune gândurile, să plaseze o glumă bine ţintită, să zâmbească atunci când cuvântul reclamă un plus de căldură, de dulceaţă, de eleganţă, să stoarcă lacrimi, să-şi tempereze tremurul vocii sau, pur şi simplu, vocea, dacă e din cele piţigăiate, răguşite sau excesiv de nazale.
 
Oratoria e şi o artă, şi un talent, şi o tehnică, şi o probă de cultură publică, de psihologie, de stăpânire de sine, de imaginaţie şi chiar de histrionism. E un atu. Ca acela de a fi unicul posesor de ochi albaştri, într-o majoritate căpruie.
 
Recunosc că-mi plac oamenii care vorbesc bine. Un pic mai mult ca aceia care se îmbracă fără cusur sau care lasă în urma lor o dâră plăcută de parfum.
 
Îmi place să-i "citesc", să le dau şi să le iau puncte pentru felul în care-şi structurează argumentaţia, pentru cât sunt de şarmante momentele lor de captatio benevolentiae, pentru originalitatea termenilor aleşi, a exemplelor alese, în fine, a imaginilor care reduc exemplul la o secvenţă puternică, personală, uşor de internalizat de către auditoriu. Îmi plac cei care ştiu să-şi moduleze vocea, să-şi apropie publicul, să fie clari în expunere, să vorbească degajat, fără să te facă părtaşul emoţiilor, nehotărârilor sau dubiilor lor sintactice. Oamenii care vorbesc îngrijit, personal, convingător. Care te lasă puţin mai bogat după ce i-ai ascultat. Cu un cuvânt, cu o metaforă, cu o idee, cu un stil de a învârti, poate, un sunet pe vârful limbii înainte de a-i da drumul, limpede şi plin, în lume... Membrii eleganţi ai unei aristocraţii discursive. Au deschis gura şi te-au cucerit, chiar dacă, poate, cu cinci minute înainte nu-ţi erau prea simpatici.
 
Îmi plac. Sunt ca poveştile frumoase. Îmi place să-i citesc. Sună bine.