Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Capitala cea mai familiară - Atena


Cristina Rusiecki

05.07.2011
Adevărul literar şi artistic, februarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Atena îşi păstrează, de milenii, farmecul. Încotoşmănaţi ca vai de noi, plecăm pe 27 decembrie 2010 din Bucureşti, unde ninge de mama focului.  Credeţi-mă, să târăşti în Atena, la 15°C, bagajele după tine, îmbrăcat ca pentru ninsori abundente, e o provocare care te lasă leoarcă.
 

În sfârşit, ajungem la hotel, dăm jumătate din boarfe jos, ne uscăm cu o ţigară şi o pornim să vedem oraşul by night. Noaptea, piaţeta de lângă Monastiraki viermuieşte de lume. Mesele tavernelor înghesuite pe străduţe mici răspândesc hărmălaia familiară a cârciumii. Ori de câte ori ajung în Grecia, decretez: nu există mâncare mai bună ca musacaua. Pe meleagurile astea respectiva musaca are un moţ - stratul de deasupra -, delicios, nu alta!
 

O luăm pe o străduţă în sus şi o-la-la!, pe deal, coloanele templelor de la Acropole strălucesc de lumină în noapte. Exact ca în vederi! Doar că imaginea care se aşterne e atât de cunoscută, că o asimilezi pe loc: prestanţa trecutului nu te ţine la distanţă. Echilibrul coloanelor e scutit de obişnuita notă de solemnitate rece - uşor de admirat, greu de iubit - a monumentelor din alte mari civilizaţii. Aici, distanţa respectuoasă faţă de vestigii se face scrum. Categoric, în gena europeană, simetria lor clasică s-a săpat implacabil.
 

 

Aceeaşi senzaţie şi a doua zi, când le vedem pe lumină. Citeşti atâtea cărţi despre Grecia antică în perioada formării, când informaţiile se depozitează zdravăn, nu trec ca spuma, cum se întâmplă mai târziu, vezi cariatidele de la Erechteion în atâtea reproduceri, încât treci de Poarta Propylaia cu senzaţia că ai intrat la tine în bătătură. E soare, cohortele de turişti se învârt de colo-colo, de la Parthenon la Erechteion, de la Erechteion la Templul Atenei Niké.
 

Despre cea din urmă, Pausanius povesteşte că, îngrijoraţi ca zeiţa care stătea de partea lor în războaie să nu-i părăsească şi, Doamne fereşte!, să asigure victoria altora, chiar dacă o meritau, au tăiat aripile statuii. Aşa, Atena nu mai putea zbura la duşmani.
 

Codul grec al bunelor maniere
 

Nu e nevoie de nici o zi de pipăire timidă a  mediului înainte de a te scufunda în Atena. Seara ne plimbăm pe vechile străduţe din Plaka, unde din două-n două case câte un nene te invită în tavernă. Înăuntru sau afară, căci la 15° se poate sta pe terasă, lângă încălzitoare, până la orice oră din noapte. Iar grecii par să facă sportul ăsta cu plăcere. Intrăm într-o cârciumă un pic mai mare decât o cameră de bloc. Lângă uşă cântă doi veterani de bouzouki între 65 şi 75 de ani. Comandăm musacaua pe care n-am ratat-o în nicio zi. La altă masă, patru doamne de peste 70 de ani, aranjate, fardate, cochet îmbrăcate, fredonează melodiile împreună cu soliştii. Ştiu toate cântecele pe de rost. "Fetele" aruncă priviri complice cântăreţilor şi ei li le întorc plini de mândrie.
 

Din când în când, două dintre ele ies la un dans pe culoarul strâmt dintre mese. Şi, surpriză, uneori apare de te miri unde un bătrân care dansează un pic, face nişte sărituri ciudate şi se loveşte cu spatele de perete în ritmul muzicii. Apoi iese. Codul grec al bunelor maniere stipulează că un bărbat care vine să danseze nu trebuie deranjat; altfel, legenda consemnează inclusiv cazuri de înjunghieri.
 

La mesele din jur stau, evident, greci, dar şi americani, englezi şi japonezi. Majoritatea fumează pe şest sub privirile îngăduitoare ale chelnerilor şi dezaprobatoare ale unei mânuţe de nefumători. Timp de trei ore nu ne putem dezlipi de aici. E atâta intimitate în taverna asta, ne simţim atât de bine, că atunci când plecăm am impulsul să-i salut pe toţi de la fiecare masă în parte.
 

 

Necropola lui Pericle
 

Pe 31 decembrie 2010 mergem la Kerameikos, cel mai important cimitir al vechii Atene. În partea de Est, pe Aleea Academiei lui Platon, se odihnesc celebrele figuri antice, printre care şi Pericle. În drum spre cimitir, tot felul de discursuri politice ţâşnesc din diferite megafoane atârnate de stâlpii din jur. Mă apropii de unul şi recunosc vocea lui Hitler.
 

Din următorul răzbate alt expozeu agitatoric. La celălalt, mă întâmpină altul şi tot aşa la fiecare câţiva metri. Peste locul care de trei mii de ani adăposteşte liniştea morţilor răsună vocile recognoscibile, pline de patos ale lui Churchill, Stalin, Roosevelt, Kennedy, Martin Luther King, Mussolini, Che Guevara, Gandhi şi Eleftherios Venizelos. Evident, un manifest artistic. Lucrarea lui Nikos Papadimitriou, Politică (2010), parte din programul Dialoguri vizuale cu tema Democraţie şi politică, are în centru influenţa exercitată de figurile din istorie în instaurarea diferitelor sisteme politice. Tonul şi intensitatea vocii devin mijloace esenţiale în studiul social şi antropologic al artistului.
 

La Atena cu Cristina Rusiecki
 

Cristina Rusiecki este critic de teatru şi jurnalist cultural. Şi-a început cariera de jurnalist la Pro TV, devenind producător al emisiunilor Salonul muzical Acasă cu Iosif Sava, Millenium şi Proezia. La Eminescu. Din 2001 scrie consecvent cronică de teatru, având rubrici, pe parcursul timpului, în revistele Cuvîntul, Observator cultural, Adevărul literar şi artistic, Time Out. Colaborează la multe alte reviste culturale sau de profil teatral. Are o colecţie de interviuri cu personalităţi de marcă ale culturii româneşti şi străine. Din 2006 răspunde de cronica de teatru şi de paginile de artă din revista Cultura, al cărei secretar general de redacţie devine în 2007. În prezent, este colaborator al publicaţiei online www.artactmagazine.ro.
 

Nu rataţi!
 

Noul Muzeu Acropole, modern, bine documentat, care oferă o privire de ansamblu asupra epocii lui Pericle, deşi, din păcate, mai multe exponate eline se pot vedea la British Museum sau la Luvru decât aici. Inclusiv cariatida luată de Lord Elgin în 1803, pentru a o proteja, pe care mai târziu o vinde la British Museum.

Vechea Agora, unde deşi au rămas doar nişte pietre răzleţe, ca în mai toată Grecia, explicaţiile sunt ample, uneori chiar savuroase, oferind o imagine captivantă asupra locului unde s-a născut democraţia europeană.

Muzeul cimitirului Kerameikos e mic, dar sub niciun chip nu trebuie scăpat: stele funerare, statui, amfore în tot felul de forme elegante. Mult mai suple şi inventive decât tot ce găsim noi azi în obişnuita tură de shopping.
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer