Dezamăgiri

Dintru început, trebuie să spun că nu sunt o cititoare pedantă. Sau aşa îmi place să cred. Sigur, îmi plac cărţile frumoase, îngrijit scrise, traduse, redactate. Îmi place şi dimensiunea de proiect editorial coerent, elegant şi bine marketat a unei scrieri. Nu mă cramponez de ea, însă. Când dau, într-o carte plăcută, de un cuvânt şchiop nu sar de şapte coţi în sus. Zic typo şi trec mai departe. Greşelile sunt omeneşti.

Greşelile... şi cam atât. Pentru că, altfel, o traducere proastă sugrumă un text bun aproape fără drept de apel. N-am avut nevoie de o cohortă de teoreticieni, cu Benedetto Croce în frunte, ca să mă conving de asta, în anii facultăţii, ci de experienţa unui roman de Ben Okri, tradus într-o succesiune de calcuri dureroase, subtilităţi lingvistice ratate, congruenţe verbale forţate şi soluţii şontâcăite, care betegeau o frază pe care, cu frustrare, o intuiai suplă, armonioasă şi dedată unor agilităţi lexicale imperceptibile în transpunerea în română. Am citit (rectific - m-am chinuit să citesc) cartea până la capăt, după care nu m-am răzbunat pe traducătorul anonim, ci, din păcate, pe bietul autor.

Aşa se întâmplă. Inconştient. Fraza aceea care sună prost îţi rămâne în memorie legată de titlul cărţii şi de semnătura de pe copertă, nu de cel care a căsăpit-o sau, poate, n-a luat-o în seamă suficient cât s-o îmbrace într-o traducere bine mulată pe formele ei originale. Eu nu m-am mai întors la Okri niciodată. Nu că nu mi-ar fi plăcut, ca iluzionist al cuvântului din care se nasc Arcadii interioare şi Infernuri urbane, dar undeva, în memoria mea, numele lui se leagă, pe nedrept, de parcurgerea chinuitoare a unor pagini deconcertante din punct de vedere lingvistic. Asta e! Îmi asum prejudecata şi gata. Nici măcar nu ştiu dacă e o prejudecată sau o comoditate conştientă şi 100% nejustificată. Cert este că aşa stau lucrurile.

Câteodată, însă, lucrurile sunt melanjate.

De câteva zile, citesc o carte superbă, despre care nici măcar nu s-ar putea spune că e prost tradusă. Nu, verbul trăieşte, plin şi frumos şlefuit, în echivalenţe nu arareori somptuoase. Transpunerea nu e greoaie, e doar... neîngrijită. Presărată de ambuteiaje lexicale cel puţin neaşteptate. Les nouveaux riches sunt noii îmbogăţiţi, chit că ei sunt o realitate cultural permeabilă, care transgresează convenţia traducerii, cam ca numele proprii. Dezacordurile schilodesc disonant sintagme altfel plăcute (nu, nu doar subiectul şi predicatul trebuie să aibă o căsnicie fericită - schisma unui articol posesiv genitival cu partenerul domestic poate genera impresii la fel de neplăcute din punct de vedere sintactic). Sufragetele devin sufragiste. Numărul de i din proprii copii e o nebuloasă care-l face pe traducător să naufragieze în neaşteptatul şi nemotivatul propriii copii. Numele personajelor se confundă evident, până într-acolo că e greu de spus dacă la mijloc sunt o proastă înţelegere a textului sau, pur şi simplu, scăpări, fără discuţie, pardonabile, dar indigeste atunci când frecvenţa lor impietează asupra unei scrieri căreia îi lipseşte vizibil efortul conjugat al unei traduceri şi al unei redactări care să depăşească hotarul superficialităţii.

Cumva, dacă o traducere care poartă stigmatul ageamiului te revoltă şi gata, cele ca aceasta, în mod clar lipsite de grijă pentru detaliu şi abandonate ca ţesăturile netivite pe la margini, sfârşesc prin a dezamăgi chiar şi cititorii ca mine. Adică pe aceia care sunt dispuşi să înţeleagă o greşeală, două, nouă, dar nu lipsa de preocupare pentru munca altuia, a se citi a autorului, un inocent fără apărare împotriva agresiunilor unei limbi străine care muşcă, nepieptănată şi cu ochii încă lipiţi de somn, dintr-o structură stilistică şi de sens alcătuită cu migală şi scrobeli.

Pe măsură ce înaintez în hăţişurile poveştii, mă trezesc din ce în ce mai des gândindu-mă la Raimundo Silva, corectorul lui José Saramago din Istoria asediului Lisabonei, cel pentru care cartea pe care o piguleşte de greşeli e atât de vie încât ajunge să adauge un nu de la el, ca să nu denatureze sensul istoric al evenimentelor descrise în ea, după judecata lui. Vinovat sau nu de implicare excesivă şi depăşire a umilelor sale atribuţii profesionale, recunosc că îmi este din ce în ce mai simpatic.