"... toată lumea ştia că există o Lume Magică în paralel cu lumea noastră ne-Magică, iar din acea realitate vin magia albă, magia neagră, visele, coşmarurile, poveştile, minciunile, balaurii, zânele, duhurile cu barbă albastră, păsările mecanice cititoare de gânduri, comorile îngropate, muzica, ficţiunea, speranţa, teama, darul vieţii fără de moarte, îngerul morţii, îngerul iubirii, întreruperile, glumele, ideile bune, ideile proaste, sfârşiturile fericite - în esenţă, tot ce este cât de cât interesant."
(Salman Rushdie, Luka şi Focul Vieţii)
Camelot. Neverland. Xanadu. Yoknapatawpha. Oz. Atlantida. Alifbay. Fantastica. Arcadia. Middlearth.
N-o să înveţi despre ele la geografie, dar ai să călătoreşti în toate, fără hartă, fără busolă şi, câteodată, chiar şi fără habar. Sunt ţări pentru oameni mari şi ţări pentru copii, pentru curioşi, pentru cârcotaşi, pentru poznaşi şi chiar şi pentru simandicoşi. Acolo locuiesc vrăjitori şi cavaleri, copii cu nume de califi, regi cu puteri întinse peste timp, crocodili, piraţi, păstori şi destul de mulţi îndrăgostiţi.
Niciodată în bună pace.
Problema cu ele (şi am să-ţi spun de pe-acum, ca să ştii) este că sunt destul de risipite în cele patru zări, că transportul până acolo devine din ce în ce mai anevoios cu vârsta şi că băştinaşii au curiosul obicei de a se face invizibili taman când vin exploratori, aşa, ca tine şi ca mine, cu gând să-i cunoască.
Degeaba o să ţii tu minte ce grozăvii, ce minuni, ce blestemăţii se întâmplau la pagina 45 şi o să te căzneşti să dai cu nasul de zidul real al unei peron londonez (poate chiar 9 şi 3/4!). Sunt toate şansele ca Hogwarts (da, o să mergi şi acolo) să rămână în ceaţă.
Realitatea e că visele, poveştile şi darul vieţii fără de moarte se estompează din ce în ce când devii prea agasat, plictisit, obosit, grăbit şi, în cele din urmă, serios ca să mai cauţi comori îngropate.
Poate că de aceea există scriitori (un fel de vrăjitori buni, unii mai pricepuţi, alţii ageamii, alţii ucenici, dar, oricum, oameni fabuloşi, cu bagheta ascunsă în mâneca hainei de la costum) care se încăpăţânează să scrie despre Alifbay, sau despre Neverland, sau despre Camelot. Ca să nu uiţi că există.
Ca să nu le dai pe Insulele Canare şi pe Capul Bunei Speranţe, pe aventuri la Pol şi nopţi în Deşertul Sahara.
Ca să accepţi convenţia. Jocul. Spaţiul imaginar. Invitaţia. Tentaţia. Povestea. Cea cu muzica, ficţiunea, speranţa, întreruperile şi glumele.
Poate că toate lucrurile astea ţi se par de la sine înţelese acum şi complet nearzătoare. Din nefericire, în fiecare zi dispar balrogi şi dacă un ceas ticăie la tine în sufragerie, sunt toate şansele să nu o facă din burta unei reptile uriaşe. În fond, nu degeaba l-a creat Michael Ende pe Atreyu să recupereze ce se mai putea din magia mâncată de plictis, de argumentul ştiinţific şi ingrata lipsă de timp.
Şi acum, ca să ne înţelegem şi să pricepi de ce fac atâta caz, am să-ţi spun, pe scurt, cum stă treaba. Există un loc pe nume Alifbay. Pentru mulţi, există numai cât sunt mici. Pentru şi mai mulţi, nici măcar atunci. Nu e locuibil de către pământeni şi, cum spuneam şi mai devreme, se vizitează pe ochi frumoşi, adică, pe măsură ce timpul trece, vei constata că nicăieri nu e mai greu de obţinut o viză. Asta şi poate pentru că o călătorie în părţile astea e o chestiune care nu ţine nici de spirit de aventură, nici de curaj şi nici de resurse financiare, ci numai şi numai de imaginaţie. Care imaginaţie e un dar natural din cale-afară de sclifosit, în sensul că, neîntreţinut, oboseşte, anchilozează şi, în cele din urmă, se osifică şi gata! Pierdut e! Ceea ce face, automat, din Alifbay un loc mai inaccesibil ca oricare altul.
De ce te bat atâta la cap cu locul ăsta? Pentru că ţi-ar plăcea. Pentru că mi-ar plăcea să-l vezi şi, după cum ţi-au spus deja alţii mult mai experimentaţi în călătorii din astea ca mine, pentru că de-acolo vin ideile bune şi ideile proaste. Şi, în esenţă, cam tot ce e cât de cât interesant.
Sunt puţine lucruri mai triste ca o viaţă fără idei. Trebuie să le împrumuţi pe ale altora şi, de cele mai multe ori, ele ajung la tine gata uzate. Cel mai bine e să le ai pe ale tale. Si pentru asta trebuie sa uiţi, din când în când, cam toate axiomele, teoriile şi adevărurile la care subscrii în fiecare zi şi... să crezi. Să crezi. În Alifbay.