Agitatorul

Când şi-a publicat primul roman, The Bluest Eye, Toni Morrison, pe-atunci editoare la Random House şi mamă divorţată a doi copii, avea 39 de ani. E o vârstă ingrată pentru un debut. Ca să nu mai vorbim de faptul că, de la statutul financiar la cel rasial şi de la contextul tulbure al începutului anilor 70 la lipsa de timp, sprijin şi încurajare, ar fi avut toate motivele să se gândească de două ori înainte de a-şi asuma şi maternitatea unei cărţi.

Urmarea poveştii e una tipic americană. De la National Book Award la Nobel, Toni Morrison a bifat toate distincţiile literare posibile, şi-a văzut scrierile ecranizate, vândute în mii şi mii de exemplare, traduse, recenzate elogios şi incluse în bibliografiile universitare. Cariera ei literară, întârziată şi îndărătnic, parcă, circumscrisă unui moment neprielnic, s-a ramificat repede în episoade de succes care au dus-o de pe coperta revistei Newsweek în corpul profesoral de la Yale. O creştere constantă, diversă şi fastuoasă a compensat pentru începuturile ei ca scriitoare - ore de somn cheltuite în schiţe de roman, noaptea, după ce fiii ei adormeau, treburile casei se cuminţeau în tăcerea ceasurilor târzii şi manuscrisele aflate în editare îşi luau locul într-un sertar.

M-am întrebat adesea de unde a găsit energia şi, mai ales, râvna de a persevera într-o direcţie necunoscută, într-o epocă a unor complicaţii personale care se văd aproape insurmontabile din unghiul meu, al cititoarei obişnuite care navighează anevoios prin zile cu mult mai puţine jonglerii şi pe mări mult mai prietenoase. Nu ştiu. Am văzut multe interviuri cu ea şi în toate mi s-a părut la fel - un om puternic, calm, modest şi, în acelaşi timp, conştient de valoarea lui, de recunoaşterea publică, de locul pe care îl ocupă, pe care şi l-a câştigat, în fapt, printr-un efort imposibil de minimalizat.

Calmul ei mă impresionează întotdeauna. Vocea adâncă, puternică, dar temperată, care emană acea linişte interioară proprie celor care se simt împliniţi, care nu mai au nimic de demonstrat, care nu aleargă după aplauzele nimănui. Şi mă întreb din nou, ascultând-o, cum îţi reinventezi un loc atât de impresionant, până la urmă, în lume, la 39 de ani, când ţi-ai început drumul în viaţă cu stângul. Cum îţi faci, mai târziu, rost de vocea, de privirea, de gesturile siguranţei de sine, de încrederea de a umple, noaptea, pagină după pagină când fiecare zi ţi se fărâmiţează în griji şi sâcâieli care îţi macină somnul, zâmbetul, cheful.

Poate că îmi este greu să înţeleg pentru că, pentru mine, un scriitor de talia ei este, într-un fel, un agitator, unul din acei oameni cu o permanentă electricitate în buricele degetelor care aduc freamăt şi şuşoteală în jurul lor. Genul care deranjează pentru că sunt prea tineri, prea frumoşi, prea creativi, prea altfel, prea puţin expuşi eşecului şi, una peste alta, prea ne fac să ne simţim mici şi cenuşii. Ei bine, o scriitoare care a început să-şi schiţeze personajele în metrou, seara, în drum spre casă nu duce niciun prea cu ea. E un om obişnuit, care şi-a găsit o supapă de supravieţuire. Un refugiu. Un ceva al ei şi numai al ei care să-i facă plăcere, care să mai schimbe puţin cotidianul, perspectiva, gustul fiecărei zile. Întâmplarea a făcut ca rezervorul ei imaginativ să fie unul imens. Sau poate că nu a fost o întâmplare, ci un proces compensatoriu. Poate că agitatoarea din ea s-a născut tocmai ca reacţie la o existenţă neîmplinită, roasă de responsabilităţi şi claustrată, cumva, într-o lume a culiselor, a planului doi.

Îmi place mult o replică a ei, repetată în multe situaţii când vorbeşte despre cum a hotărât să facă o carte din povestea unei fetiţe care se ruga să capete ochi albaştri. Morrison crede că a scris o carte pe care avea nevoie să o citească. Simplu. Că şi-a făcut o plăcere, altfel spus. Un cadou.

Ceea ce pentru unii poate părea îndrăzneala de a deveni scriitoare la aproape 40 de ani, pentru ea a fost bucăţica de ciocolată de la sfârşitul unei zile grele. Gratificaţia. Momentul de pauză, de linişte, de regăsire. Nu o ambiţie ce se cerea satisfăcută, ci o plăcere care se dorea consumată. A fost modul ei de a se salva din potenţialul viitor al unui om împovărat de griji.

Şi, deşi îmi e, în continuare, greu să înţeleg cu ce combustibil funcţionează un motor atât de performant, recunosc că ideea aceasta, a scrisului savuros ca un desert furat unui regim de viaţă auster, e cea care mă cucereşte întru totul. Ştiu exact de ce, de data aceasta. E, pur şi simplu, prea frumoasă.