Câteva lucruri neimportante

În principiu, şi numai în principiu, treaba mea, când vine vorba de Locul de citit, este să scriu despre cărţi. Cum beneficiez, însă, de un gir mai mult decât binevoitor cu frecventele mele abdicări de la ideea de bază a spaţiului meu public de joacă, am scris, în timp, sub aceeaşi pălărie, despre tablouri, despre căţei, despre case, despre mâncare, despre o mulţime de lucruri care-mi plac şi chiar şi despre câteva care mă calcă pe nervi.

În această ultimă direcţie, care mă va face infinit mai puţin simpatică tuturor, intenţionez să mă îndrept şi astăzi. Felul meu de a citi (o carte, un om, o situaţie) e puţin bulversat, în ultima perioadă, de... cuvinte.

De când mă ştiu, mi-au displăcut obscenităţile gratuite de limbaj. Sau, altfel spus, agresivitatea verbală fără noimă. Sau, altfel spus, oamenii care vorbesc urât. Aşa, de moft. Social, de cele mai multe ori. Pentru că dă bine. Cam ca înjurătura rituală din filmul românesc actual. E cool, aşa că (aproape) toată lumea o practică asiduu. Chit că e, de cele mai multe ori, redundantă. Personal, receptez tendinţa ca pe un arătat de muşchi nejustificat. O înregistrez şi o ignor, atunci când se poate. Câteodată, însă, recunosc că mă agasează şi o iau exact ca pe ce este: un abuz faţă de urechile celorlalţi, unul la care se poartă foarte tare să fim expuşi. Mi se pare dezolant. Cu riscul de a suna desuet, trebuie să spun că mi se întâmplă să văd chipuri frumoase, tinere, machiate fin şi, altfel, interesante, din gurile cărora se rostogolesc violent şi neaşteptat imprecaţii din cele mai birjăreşti, articulate ingenuu, cu zâmbet şi coada ochiului scrutând mimica învecinată pentru a înregistra o reacţie. La fel aud idei zemoase, de altfel, etalate în outfit-uri verbale deocheate, vulgare şi declarativ stridente. Sunt ca nişte excrescenţe pârguite în ciorchine pe un obraz curat. Pentru mine, cel puţin. Nu mi s-au părut niciodată piruete de personalitate, izbucniri de vervă din preaplinul unor temperamente ardente. Mai degrabă mi-au sugerat schimonoseli. De multe ori upgradate la rangul de ticuri verbale funky.

Ok, am mărturisit, m-am aşezat de bună voie în banca celor care preferă un limbaj tern epatărilor din seria muşcăturii de pitbull. Mi-am spus oful, mi-am pus eticheta, bine-ar fi, acum, să mă opresc. Să mă întorc la cărţi. La lucrurile care-mi plac.

Numai că, din păcate, problema mea cu limbajul... trendy e departe de a fi epuizată. Şi, cum, poate, e mai bine să-mi dau arama pe faţă total înainte să mă mai citească vreun inocent care să mă creadă mai de gaşcă decât sunt, lăsaţi-mă, vă rog, să-mi retez complet craca de sub picioare. Aşa, pe limba mea.

Mărturisirea incriminatoare numărul doi: mă depăşeşte total excesul actual de diminutive. Nu înţeleg de ce un bon trebuie neapărat să fie un bonuleţ, o chitanţă o chitănţucă şi o mâncare o mâncărică. Asta ca să nu mai vorbim de proliferarea lor în serii... sinonimice deja consacrate, iar pentru mine, una, 100% năucitoare. Astfel, un biet bebeluş este, în acelaşi timp, un bebel, un bebelin sau chiar un bebic. Dacă s-a născut fetiţă, devine chiar o bebelină. Sau o bebiţă. Omonimă unui bebiţă. Greu, greu... E inutil să lupţi cu această dinamică diminutivală, pentru că ea are adepţi peste tot, iar imaginaţia colectivă pare să funcţioneze nestrămutat de bine pe partea asta, din păcate pentru bieţii copii şi nu numai. Una peste alta, toată lumea, în ziua de azi, vorbeşte diminutivat, îndulcind cu un perpetuu zăhărel orice realitate umană, chiar şi atunci când se ţipă la tine, biet utilizator de substantive nesufixate, că de pe pagina a patra a nu ştiu cărei hârtii oficiale îţi lipseşte ştampiluţa!

În sfârşit, una din cele mai cool practici contemporane este aceea de a amputa, pur şi simplu, cuvântul la jumătate. De ce să zici, în fond, mulţumesc, dacă poţi să zici mulţu? E mai economic şi are dublă valenţă semantică: îi mulţumeşti omului şi, mai mult decât atât, îi arăţi că faci parte din casta iniţiaţilor care ştiu să spună mulţu, sau fru, sau cu plă. Monosilabismul e noul minimalism în ale limbajului care a debutat, glorios, cu apelativul pisi. De atunci suntem într-o epocă a remodelării cuvintelor care afectează, cu precădere, numele proprii. Aşa Mai exact, o silabă de nume e arhisuficientă. De aici... e o întreagă poliloghie, pe marginea acestor cuvinte cu final vocalic, care defilează ca manechinele de treizeci de kilograme pe podiumurile dedicate hainelor largi. Din ce în ce mai la modă şi din ce în ce mai multe.

Personal, fac parte dintre cei pentru care a vorbi original înseamnă a avea disponibilitate combinatorie, a căuta, mai degrabă, o sintagmă nouă decât a stâlci, suprima sau ferchezui cuvântul. Da, ştiu. Toată lumea vorbeşte aşa. Şi e greu să nu mergi cu turma. Iar acestea, în fond şi la urma urmei, sunt doar câteva lucruri neimportante. În fond, de-aceea v-am povestit despre ele azi, ca să putem vorbi, din nou, despre cărţi, data viitoare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Aşa, sarcasmul meu s-a epuizat în câteva paragrafe şi... toată lumea e lini!