Teoria icebergului

Când îl vezi la orizont, un iceberg te sperie prin masivitatea trupului transparent, lipsit de unduiri, care se iveşte dur din adâncuri, ca o ameninţare enormă de cristale unite sub acelaşi stindard războinic. Te aşteaptă, ferm şi neclintit, să aluneci pe lângă liniile lui frânte sau să te izbeşti de ele. Dacă eşti înţelept, o să-l eviţi. Dacă nu, o să-l înfrunţi. El aşteaptă. E o luptă din care iese, întotdeauna, învingător.

Şi să nu fi fost Titanicul, imaginea aceasta, a uriaşului la pândă între ape, e una care-ţi îngheaţă sufletul. Îl vezi - solid, înfricoşător, gigantic - şi tremuri. Sau, măcar, eşti impresionat.

Teoria icebergului, asociată unui fel de a scrie - dur, colţuros, transparent, angular, lipsit de volute - e un concept generat de minimalismul lui Ernest Hemingway. Despre el s-a spus că avea mania de a spune, în treacăt, lucrurile importante într-un text, lăsând senzaţia că faptele care contează cu adevărat sunt chiar în faţa ochilor măriţi de spaimă ai cititorului când, în realitate, miezul poveştii zăcea într-un abis arareori intuibil înainte de final.

Tot aşa, icebergul se profilează neted pe un cer netulburat, dintr-o mare aproape fără valuri. Pare că te ameninţă cu toată fiinţa lui de faţete îmbrăcate în oglinzi. Şi, totuşi, primejdia reală nu e la suprafaţă. Acolo doar vârful icebergului crestează apele, ca o avertizare vicleană. Adevăratul trup de pericol şi gheaţă stă ascuns în hăuri negre, îmbrăcate de ape, deghizate, ferite de ochiul ager al marinarului, care nu ştie niciodată exact când vor icni coastele corăbiei lui, în întâmpinarea peretelui tare, de piatră vălurită, ca de cleştar.

Preţ de vreo trei paragrafe, am vrut să scriu, azi, despre Bătrânul şi marea. Despre bătălii pierdute aprioric. M-am răzgândit, pe parcurs. În parte, pentru că m-a furat imaginea blocului de gheaţă nu dintre ape, ci de sub ape. Ideea că, într-o poveste, ca şi în viaţa reală, lucrurile cu adevărat importante sunt ascunse în adâncuri. Acolo unde nu le vezi ci, cu puţin noroc, le simţi neclintite, ca pe-o promisiune încremenită într-un timp fluid şi neguros.

Mi-am dat seama că motivul pentru care mă întorc, periodic, la Hemingway, e talentul acesta, propriu numai marilor scriitori, de a îngropa sub ape iubiri şi traume, temeri şi bucurii, de a le lăsa acolo, să crească şi să înghită vieţi omeneşti, în timp ce călători inocenţi se aventurează pe mări îngheţate, ocolind cu grijă demonii transparenţi de la suprafaţă.