"În acel amurg al secolului XIX au debarcat pe aceste plaje argiloase o mulţime de oameni alungaţi de mizeria satelor italieneşti şi spaniole, ruse, poloneze, libaneze... Veneau plini de speranţă, iar cei mai mulţi au găsit aici o altă formă a sărăciei, întunecată pe deasupra de singurătate. Părăsiseră mame, logodnice, fraţi. Şi atunci cum să nu se nască tangoul?"(Ernesto Sábato)
Prima noastră întâlnire a fost una mediată. Opera unui hispanist important care, după ce-mi făcuse cunoştinţă cu scrierile lui Cortázar, a găsit cu cale să mi-l "prezinte" pe Sábato drept unul din cei mai speciali, radicali şi, cumva, apocaliptici, dacă se poate spune aşa, autori argentinieni.
"Ţi-ar plăcea". Şi mi-a plăcut. În felul ciudat în care îţi pot plăcea scrierile nevralgice, bântuite de obsesia orbirii, de tragedia politică, de amoruri întortocheate ca nişte cotloane de labirint şi de personaje care se hrănesc cu propria carne spirituală, devorându-şi, continuu, idee după idee după idee...
Am început să-l citesc cu un volum de conversaţii, ca să nu le spun interviuri, cu Carlos Catania. Sunt nişte dialoguri etern scindate între fermecător şi răvăşitor despre artă, despre literatură, despre estetică, despre dictaturi, despre lingvistică, despre femei, despre traducere, despre cenzură, despre romanele lui Sábato, de la Tunelul la Abaddón, Exterminatorul şi despre tango.
Nu ştiu de ce, partea aceasta, marginală, a discuţiei despre un dans exclusiv al bărbaţilor naufragiaţi sufleteşte într-o lume a singurătăţii şi a violenţei îmi este, în continuare, acut prezentă în memorie. O am acolo, ca pe un fragment din eseul lui Sábato, Tango, canción de Buenos Aires, mai prezentă ca halucinanta întâlnire a autorului cu Victor Brauner, ca iubirea pentru soţia lui, Matilde, ca interesul lui pentru televiziune, ca opiniile lui proaspete şi controversate despre Gide, despre Flaubert, despre Kafka...
Într-un fel, îmi pot justifica de ce. Sábato, care se mărturisea întru totul stăpânit de tema coborârii într-un infern personal, şi-a exorcizat demonii în Raportul despre orbi, în utopii politice şi, poate, mai ales, în dansul personajelor sale cu o prezenţă de-o violenţă de o senzualitate greu de reformulat - gelozia. A bărbatului pe iubita absentă, a muribundului pe cei rămaşi în viaţă, a dansatorului pe fluiditatea greu de tradus în mişcare a muzicii.
E autorul care mi-a transmis, poate ca nimeni altul, poezia tragică a pierderii altuia, a pierderii de sine, a orbecăirii, în ritmul propriei bătăi de inimi, în lumea întunecată a vieţii fără speranţă.
Ştiu că unul din ultimele lui volume, Înainte de tăcere, scris acum câţiva ani, după dispariţia Matildei, m-a dezamăgit. Era repetitiv şi non-literar. Angoasa unui îndrăgostit rămas singur, a unui autor care nu mai are despre ce să scrie, a unui tânăr schingiuit de spectrul senectuţii care-l înghite, îl izolează, îl alungă din teritoriile care-i sunt familiare.
Vestea morţii lui Ernesto Sábato mi-a venit într-un sms. Nu ştiu de ce, am resimţit-o ca pe un tardiv final al cărţilor adolescenţei mele. Mi-a sunat a ceea ce el numea un dans introvertit. A tango. Nu cu gelozia. Nu cu orbirea. Cu sfârşitul.