De la pluie et du beau temps

Ca şi statul pe un pervaz de fereastră, cu ochii zgâiţi pe geam în stilul pisicilor cu suflet eminamente domestic şi mustăţi eminamente aventuroase, cititul pe ploaie e complet lipsit de originalitate, 100% previzibil şi plin de şarm.

Eu, ca orice amator de clişee care se respectă, mi l-am imaginat des şi nu l-am practicat, cred, aproape niciodată.

În zilele din urmă, ploioase mai toate şi atipice lunii mai, mi s-au jucat prin minte câteva imagini. Una este a lui Rimbaud, în infernalul lui anotimp londonez, claustrat de bună voie în biblioteca de la British Museum. Pe geamul lui se întrevede o Londră a opiumului şi a excesului, o Londră suburbană, mizeră, care bălteşte în pete gri, de caldarâm parizian. E o Londră care suferă de foame şi incertitudini amoroase. Frumoasă, totuşi, cu tot cu cearcănele ei de periferie spre care se va îndrepta seara, când porţile bibliotecii se închid. Londra ficţională, intuibilă şi deloc fictivă a poemelor în care Rimbaud a explorat, în felul acela de superb enfant terrible al epocii lui, "alchimia cuvintelor". Delirantă. Înecată în absint. Memorabilă.

Cealaltă imagine vine dintr-un poem. E tot de Rimbaud şi e tot cu ploaie. O ploaie violentă ca un potop primordial, care stă să se termine. Un iepure se roagă la curcubeu. Caravanele pornesc spre deşert. Luna dialoghează cu cocoşii de tablă de pe clopotniţe. Noaptea polară, castorii, şacalii suspină la unison în episoade disparate, cinematografic sudate, parcă, în instantanee surprinse de retina unui copil.

Jumătate coşmaresc, jumătate plin de speranţă.

Londra Infernului şi cătunul inocenţei, tunete şi stropi mari, alunecând pe geamurile sumeţite în chingi de vitralii ale catedralelor. Londra văzută pe geam, din Muzeul în măruntaiele căruia zac sarcofage şi mumii egiptene, amulete şi inscripţii codificate. Satul copilului care percepe totul la dimensiuni macro, de la păianjen la Regina Vrăjitoare, care nu ne va împărtăşi niciodată toate tainele ei.

Infern şi Iluminări.

Nu, nu spun să-l citiţi pe Rimbaud data viitoare când plouă. Fiecare îşi are poetul lui de primăvară capricioasă. Sau poate nici măcar. Poate că avem o muzică, sau un film, sau un colaj fotografic, sau recurenţa unei plimbări imaginare. Sau nu...

Mental, ploaia mea se înfoaie în rafale şi se stinge în lacrimi mărunte în jurul iepurelui care se roagă la curcubeu.

E o imagine fantastică. După ea iese soarele...