Povestea cu petale

Povestea mea de azi i se datorează, în totalitate, unei flori. O orhidee galbenă, care mă priveşte, de ceva timp, dintr-o vitrină. Trec pe lângă ea şi mă minunez, de fiecare dată, de cât e de frumoasă. Îmi place. Dacă aş avea-o acasă, nu ar fi acelaşi lucru. Îmi place s-o ştiu acolo, delicată ca un opal prin care curge seva unui tărâm exotic, inaccesibilă şi secretoasă, dominând imperial toată florăria din capul trecerii de pietoni.
 
Gândul la ea a evoluat, azi, într-unul mai rămuros... Dar să nu mă iau cu vorba...
 
Ca să fiu foarte sinceră, dacă vine vorba de literatură, de artă sau de istorie, poveştile din toată lumea şi de toate felurile mă tentează cum nu se poate mai mult, cât timp sunt spuse bine şi nu sunt asezonate cu platitudini sau artificii de circumstanţă. Cu ştiinţa, recunosc, însă, că nu am o relaţie la fel de bună...
 
Din punct de vedere narativ, poveştile cu şi despre fenomene ştiinţifice se termină, în capul meu, cu un Spencer Tracy pledând convingător cauza clientului său în Procesul maimuţelor, filmul lui Stanley Kramer din 1960. Un film cu şi despre darwinism, evoluţionism sau cum ne pică bine să-i spunem. Cert este că îl vezi şi-ţi trece prin faţa ochilor figura lui Darwin, măcar aşa, ca verigă logic înlănţuită în mesajul cinematografic. Impozant, cu barbă şi, probabil, prea puţin apetit pentru viaţa din afara paginilor unui ceaslov.
 
Sau aşa mi-l imaginam eu, cu nefondatele mele prejudecăţi. Darwin, poate mai mult ca alţii, a fost un spirit aventuros, cu un gust fantastic pentru un tip de scriere foarte special - jurnalul de călătorie. Aproape la concurenţă, în arhiva conservată azi la Down House, reşedinţa lui din Marea Britanie, cu epistolele amoroase, toate expediate pe adresa soţiei sale, celălalt personaj al unui roman de dragoste fabulos, camuflat de o existenţă domestică mai degrabă molcomă.
 
Locuiau într-o casă cu o grădină imensă, ea însăşi o colecţie de specii spectaculoase de plante, o casă luminoasă, primitoare, caldă, complet lipsită de morga tradiţională a reşedinţei victoriene şi, mai mult decât atât, de eticheta căminului titrat al unui savant cu patalama. Ei bine, acest savant iubea orhideele. La fel cum iubea plantele agăţătoare, junglifer îmbrăţişate între ele într-un spaţiu neaşteptat de luxuriant.
 
E o imagine inedită, una care scoate portretul omului de ştiinţă din zona de griuri unde eu, una, cel puţin, îl exilasem. Charles Darwin a fost un personaj care, pe la 1859, a reuşit să-şi scandalizeze şi să-şi umple de entuziasm contemporanii. Destinat iniţial unei cariere teologice, Darwin a căutat miraculosul... în natură şi nu s-a temut să-şi expună punctul de vedere, temerar la vremea respectivă, când fracul şi jupoanele scrobite foşneau ţâfnoase la orice aluzie a unei eventuale înrudiri cu primatele. Dincolo de Originea speciilor şi de toate detaliile de care am dat, cu toţii, cu nasul în anii de şcoală, stă povestea unei Benjamin Button al tratatelor ştiinţifice, unul pe care vasul Majestăţii Sale Beagle l-a purtat într-una din cele mai aventuroase expediţii ale secolului al XIX-lea.
 
Patagonia, Insulele Galapagos, Anzii au adus în lumea lui Darwin ţestoase şi marsupiale, corali şi hipopotami, fosile şi plaje cu nisip fin, din care muşcau prea puţin britanice valuri turcoaz. Renumele ştiinţific al savantului începe cu aceste călătorii extraordinare. Microbul aventurii, cel care îmi scutură mie portretul de îmbâcseală şi austeritate, l-a luat tot atunci şi, după toate probabilităţile, l-a dus până în casa din Kent, acolo unde tărâmuri şi specii misterioase au continuat să existe în pagini umplute cu sârguinţă şi poveşti care au bulversat şi au sedus, deopotrivă, o lume întreagă.
 
Savantul cu barbă şi morgă a fost, de fapt, un tânăr născut într-un sătuc englezesc şi ajuns să străbată America de Sud, călare. A traversat Anzii, a navigat spre Tropice, le-a simţit căldura, a cunoscut misterele junglei. A fost un împătimit al cunoaşterii pasionate şi pasionale. Un gentleman britanic care purta pălărie de Panama şi care păstra, în sertarul biroului său, laolaltă cu schiţe de-acum celebre, şuviţe din părul soţiei lui.
 
E frumos să afli aşa ceva despre el.
 
Există, însă, poveşti care rămân cu noi pentru că sunt frumoase şi altele care ne intră pe sub piele pentru că ne scutură de clişee. Ne rearanjează ceva ce credeam că ştim mai bine. Sunt poveştile care ne fac, în acelaşi timp, mai vulnerabili şi mai bogaţi. Cu un gând nou, cu o privire mai proaspătă şi, numai câteodată, cu o orhidee...