Mircea Cărtărescu, Orbitor, ediţie definitivă
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, 1480 p.
Cel mai ambiţios proiect romanesc de la Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda (şi dacă facem abstracţie de opere epice recuperatoare precum Adio, Europa!, romanul de sertar al lui Ion D. Sîrbu, ori Hotel Europa, Pont des Arts, Maramureş, trilogia unui "român la Paris", Dumitru Ţepeneag) este fără îndoială Orbitor de Mircea Cărtărescu. În 1996, când a apărut primul volum, Aripa stângă, eram la începuturile activităţii mele critice; dar ţin minte şi acum emoţia intensă încercată la lectură şi tonul sărbătoresc al cronicii de întâmpinare din "Adevărul literar şi artistic". Cronicarul foarte tânăr, copleşit de forţa vizionară a scriitorului aşa-zis postmodern, se preda necondiţionat Autorului, "analizându-l" într-o stare de stupoare admirativă şi numindu-i romanul, cu o ultimă prudenţă, "aproape o capodoperă".
Nu mă număr printre criticii care se revizuiesc cu seninătate, contextualizând nu doar o operă literară, ci şi propriile opinii, uneori suspect de divergente, despre ea. Dimpotrivă, cred că valoarea şi rigoarea unui cronicar se văd în timp tocmai prin unitatea punctelor de vedere succesiv exprimate, prin înscrierea lor, dacă nu în acelaşi punct, baremi pe o linie continuă. Contrar teoriilor receptării, consider că semnificaţia şi valoarea unui text nu se datorează lectorului, nu reprezintă un construct al lui, ci sunt proprii - atunci când sunt - chiar paginilor pe care le parcurgem. Valoarea nu este atribuită, proiectată din exterior, echivalentă cu o nălucire a cititorului şi o investiţie a criticului; ci un efect puternic de structură internă şi sutură artistică. Altfel spus, Eminescu nu devine un mare poet fiindcă îl crede astfel Maiorescu. E invers. Maiorescu se dovedeşte un mare critic pentru că recunoaşte în tânărul Eminescu un mare poet...
E logic, atunci, că lui Mircea Cărtărescu - ca şi oricărui alt scriitor important - nu putem să-i dăm sau să-i luăm nimic, astfel că opiniunile autorului "optzecist" despre cele câteva critici defavorabile dintr-o mare de elogii se cuvin ignorate. Poate cel mai bine receptat şi cotat scriitor român contemporan, autorul Levantului, al Nostalgiei şi al acestui impunător Orbitor a fost comparat cu Proust şi cu Joyce, cu Arghezi şi alte două-trei nume de acelaşi calibru, pus deci într-o companie ultraselectă, într-o serie axiologică pe care orice prozator şi-ar dori-o. A fost pronunţat şi repetat termenul "geniu", s-a scris despre Orbitor. Aripa dreaptă, volumul ce încheie trilogia, că este cel mai important roman de după Revoluţie; ba nu, din întreaga perioadă postbelică; ba nici aşa, din întreaga literatură română... "Aproape o capodoperă", calificativul meu acordat acum un deceniu Aripii stângi, pare prin comparaţie cuminte, modest. Aproape posibil, în orice caz mult mai credibil decât formulele valorizante de astăzi.
Devenit un brand, numele lui Mircea Cărtărescu a ajuns să intimideze şi să inhibe critica. Poate că, citindu-i cu atenţie volumele din ultimii ani, de la Postmodernismul românesc la Baroane!, de la Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli la De ce iubim femeile, nu simţim neapărat o delectare estetică. Dar ne-o suscităm şi stimulăm în mod artificial, pentru a nu părea defazaţi în raport cu moda, ca să nu alunecăm în şirul respingător al "detractorilor" lui Cărtărescu. E ultimul lucru pe care şi l-ar dori un cronicar literar, mai ales unul tânăr, cu un nume încă neconsolidat în lumea literelor româneşti. Aceasta nu înseamnă că dacă îi căutăm nod în papură scriitorului şi uităm despre cine e vorba ne arătăm maturitatea critică şi pătrunderea analitică. Încă o dată: criticul este dator să recunoască. Să vadă şi să evidenţieze meritele, calităţile, punctele tari; să observe şi să sublinieze scăderile, hibele, punctele slabe. Să facă suma, cât de bine se pricepe el la o asemenea inefabilă aritmetică, şi să dea rezultatul întregii operaţiuni. Iar autorul ar fi dezirabil să se abţină în a da note mari criticilor-fani şi note mici criticilor mai reci. Nu numai că devine previzibil un astfel de "arbitraj", dar el este şi complet inutil. Odată scrisă şi publicată, opera se justifică singură.
În ce mă priveşte, pentru a evalua Aripa dreaptă, volumul al treilea, "evenimentul editorial al anului 2007", cum a fost numit, mi s-a părut necesar şi onest profesional să reiau cărţile anterioare şi să scriu despre întregul romanesc, despre trilogia ce numără aproape o mie cinci sute de pagini şi care a fost scrisă, cu un efort impresionant, în mai mult de un deceniu. Dat fiind că majoritatea filelor din volumul întâi, Aripa stângă, par să fi fost scrise ori măcar conturate înainte de Revoluţie, în continuarea logică şi organică a nuvelelor din Visul (volumul apărut în 1989 şi reeditat ulterior sub titlul Nostalgia), rezultă că nu zece, ci douăzeci de ani a alocat Mircea Cărtărescu acestui proiect literalmente fabulos, iniţiat într-o epocă pentru a fi continuat şi dus la capăt în alta. Câţi colegi de generaţie '80 au procedat la fel, alergând după un "vis chimeric" literar şi nu după diverse trambuline sociale, posturi şi postúri de vizibilitate, poate, meritată? Înainte de toate, merită elogiată tenacitatea extraordinară a acestui scriitor profesionist, ambiţia lui de a materializa un proiect epic de o asemenea amploare. Şi cu o miză atât de înaltă. Îi pot reproşa, în ultima vreme, destule lucruri lui Mircea Cărtărescu. Însă nu şi pe acela că n-ar fi încercat, cum să zic?, Totul textual. A vrut să întreprindă o cercetare doctorală la vârf şi a scris excelentul - deşi tendenţiosul - Postmodernism românesc. A ţinut să facă publicistică, pe teme culturale în sens larg şi aplicat-politice, şi a dat Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli şi Baroane!. Şi-a dorit să scrie pentru copii şi pentru Copilul din el şi a creat Enciclopedia zmeilor. Şi-a propus să dea un best-seller şi a publicat De ce iubim femeile, texte uşurele, simple digitaţii, dar care au stabilit recorduri de tiraj. În fine (dar deloc în ultimul rând), şi-a dorit din toată inima şi cu ambele emisfere cerebrale să reediteze performanţa din Visul, să duplicheze, să continue, să adâncească universul de acolo - şi a scris o trilogie de aproape o mie cinci sute de pagini. A câştigat scriitorul şi acest pariu? A reuşit el să depăşească ori măcar să atingă, prin Orbitor, curata capodoperă compusă din nuvelele Jocul, Gemenii şi REM?
Cel mai aproape de această ştachetă tot de el ridicată se află Aripa stângă din 1996. Nu în întregime. Odată cu partea a III-a a cărţii respective, începem să simţim oboseala autorului, autopastişa. Creaţia puternică, expresivitatea neostentativă şi cu atât mai preţioasă, marile viziuni şi micile bijuterii vor face tot mai mult loc producţiei "pe stoc". Deşi paginile fojgăie de fluturi, păianjeni, sarcopţi, acarieni şi la tot pasul rişti să calci peste un ou din care va ieşi o arătare, deşi prozatorul ne tot arată vinele şi vinişoarele universurilor sale, printr-o epidermă translucidă, ingineria textuală, fabricaţia literară după reţete verificate riscă să toarne materia vie într-un produs de manufactură. Scrisul industrios periclitează scrisul creativ, îl parazitează şi îi preia sarcinile. Corpul (2002) continuă pe această linie, rezervând însă unele surprize fragmentare, puncte de tensiune şi reţele locale ce continuă să emită semnale încurajatoare. În schimb, Aripa dreaptă (2007), aclamatul roman de final, pus de un comentator printre cele mai bune cărţi din literatura română din toate timpurile (noroc că nu-i atât de veche literatura noastră, dar evaluarea lui Marius Chivu rămâne gogonată), este o deziluzie în toată puterea cuvântului. E nivelul cel mai de jos al trilogiei, un Mircea Cărtărescu realist malgré tout, pe punctul de a-şi distruge mega-proiectul romanesc tocmai pe turnanta finalizării lui. Am parcurs acest ultim volum cu sentimente amestecate. Îţi vine mai întâi să-i acorzi circumstanţe atenuante, pentru că e parte a trilogiei, pentru că poartă semnătura lui Cărtărescu. (Ce inimă neagră de critic trebuie să ai ca să "distrugi" finalul din Star Wars al lui Lucas, ridicolul Return of the Jedi, după ce ai fost transportat de A New Hope şi The Empire Strikes Back?) Însă tocmai fiindcă e parte componentă din Orbitor şi o comparăm, vrând-nevrând, cu restul ansamblului, deficienţele nu pot fi nici omise, nici scuzate. Să lăsăm însă Corpul intermediar şi Aripa dreaptă, căderea de final a prozatorului, celui de-al doilea episod al acestei cronici, suficient de amplă ca spaţiu tipografic adăugat pentru a amănunţi analiza critică şi a-i puncta concluziile: cele de etapă, de volum, de "modul" - şi cea globală.
Să redeschidem Aripa stângă, topită în splendida ediţie de la Humanitas, dar întru totul recognoscibilă pe tiparul cald încă al vechii mele admiraţii. Iată-l pe Mircea, personajul central şi totalizant al romanului, privind Bucureştii de la tripla fereastră panoramică a camerei sale: o cameră obişnuită dintr-un apartament la fel de comun, dintr-un bloc, lipit de sediul Miliţiei, de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Nu datele modeste, proletare ale mediului contează aici. Esenţială e calitatea privirii care porneşte din ochii aprinşi ai tânărului cu toracele strâmb şi faţa triunghiulară şi subţire ca o lamă, pentru a cuprinde şi transforma realitatea. Mai totul este pus la trecut, la un imperfect repetitiv dar mereu imprevizibil. Lumea privită de Mircea, oraşul pe care mulţi îl bat cu pasul fără să-l vadă cu adevărat, se transformă de la o oră la alta, dintr-o clipă în alta, după contururile mişcătoare ale imaginaţiei unui viitor Ştiutor. Adolescentul care duce o viaţă destul de săracă în evenimente şi are în faţă "modelul" părinţilor mulţumiţi cu a lor, aidoma, trece prin crizele obişnuite ale vârstei. Are vise erotice chinuitoare şi îşi mobilizează simţurile pentru a prinde fie un foşnet promiţător de cearşaf din apartamentul alăturat, fie o coapsă dezvelită de femeie, în spaţiul microscopic lăsat de o perdea la o fereastră luminată în noapte, dar atât de departe... Atât de departe încât realitatea exterioară, aproximată printr-o încordare chinuitoare a văzului, tinde să fie substituită de o realitate interioară, mai generoasă şi oricând disponibilă, a viselor, halucinaţiilor şi viziunilor. Această realitate de compensaţie îşi face imediat simţită prezenţa în Orbitor, luându-l mai întâi prin surprindere pe cititor, pentru a reveni apoi în mod consecvent şi, curios, oarecum liniştitor. Muchiile tăioase ale lumii propriu-zise, autonomă în raport cu imaginaţia care urmează să o modifice şi conştiinţa care se pregăteşte s-o ia în posesie, se topesc rapid la temperatura vizionară a cărţii. Tot mai multe semnalizări, indicii, referinţe directe ne fac atenţi că Orbitor. Aripa stângă nu este un roman cu Mircea, printre alte personaje (principale, secundare, episodice, în funcţie de o ierarhie stabilită şi respectată), ci o carte despre Mircea. Dar nicidecum în sensul prozei realiste, în care un erou câştigă relief, consistenţă şi complexitate interioară prin insistenţa autorului asupra lui. Mai mult decât o carte despre Mircea, romanul e o operă a lui, o lume pe care o domină şi o administrează cu un tot mai pronunţat apetit demiurgic. Adolescentul este, în mod clar, personajul preferat, simpatizat, favorizat. Curând, el va realiza că nu-i datorează nimănui aceste favoruri, că nu depinde, prozaic spus, de alţii (nici măcar de părinţi); că el este agentul, motorul, principiul de funcţionare a lumii care, aparent, îl conţine. În realitate (realitatea fantasmatică a trilogiei lui Mircea Cărtărescu), lumea aceasta de hârtie în care Mircea deambulează este conţinută de mintea lui, care a creat-o şi o susţine sub "bolta de os". Întrucât "realitatea ţi-o dă povestea, nu substanţa", absolut toate siluetele pe care le vedem în Orbitor, vizualizate uneori în cele mai mici detalii, însufleţite prin efectul de real imprimat de autor, sunt fragmente din visul înglobant al unui eu care - pe acest plan din uriaşa spirală a lumilor - decide oricând, orice. La acest nivel de existenţă (sau de iluzie a existenţei, fiindcă în proza lui Mircea Cărtărescu perspectivele sunt voit înşelătoare), Mircea poate totul. O spune şi o reaminteşte lectorului fără modestie ipocrită, cu un orgoliu umbrit de o vagă responsabilitate. Extraordinarul episod al "Sciţiei delirante", în care imaginaţia lui Mircea îşi aruncă ancora ei grea, se încheie cu următorul fragment, relevant pentru puterea personajului-cheie. Aşa cum a deschis porţile unei lumi vechi, le poate şi închide: "Primii Badislavi strămutaţi în Muntenia şi deveniţi, peste un sfert de veac, regăţeni, aveau să trăiască, să plodească, să-şi uite limba şi s-o-nveţe pe-a celor din jur, să-şi întindă pământurile, să-şi bea minţile la bodega apărută curând în inima satului, loc de-nchinăciune pentru Diavol, frăţânele Domnului - cum ziceau credinţele lor cele mai vechi -, să se omoare cu aracii de la roşii pentru vreo muiere, să-şi vegheze bătrânii agonici ca să nu moară fără lumânare, să privească spre cer după norii de ploaie, fără să bănuiască vreo clipă că, de fapt, nu-şi ridicaseră casele, nu araseră şi nu semănaseră decât pe un petic cenuşiu din lobul parietal drept al unui strănepot şi că toată existenţa şi strădania lor în lume era la fel de trecătoare şi iluzorie ca şi fragmentul de anatomie al minţii care-i visa." (p. 66).
În amintita trilogie postrevoluţionară a lui Dumitru Ţepeneag, personajele îşi depăşesc condiţia limitată, teoretic, la perimetrul universului lor de hârtie. Sau Autorul este cel care şi-o diminuează inexplicabil pe a sa, creatoare. Cert este că eroii încep să dea târcoale şi să ameninţe reşedinţa Scriitorului senior, printr-o revoluţie ce ar vrea să desfiinţeze nu privilegiile sociale, ci pe cele auctoriale. La Mircea Cărtărescu, ecuaţia are termenii inversaţi. Aflate în imposibilitatea de a influenţa în vreun fel mişcarea pistonului ce le asigură energia (prozatorul încearcă, în finalul Aripii stângi, să schiţeze o dinamică de invenţie reciprocă a muritorilor din Orbitor şi a "zeului" lor, dar scena şi filozofia susţinătoare sunt departe de a fi convingătoare), personajele de aici sunt numai nişte umbre chinezeşti cu care se joacă, pe un ecran vast, degetele dextere ale lui Mircea. Sfârşitul părţii a doua îl proiectează pe viitorul tată al personajului (omul care îi va da viaţă celui ce, scriindu-l, i-o va întoarce) în plin proces de marginalizare. După ce iese de la cinematograful popular şi este angrenat, alături de mult mai importanta Maria (mama lui Mircea, născătoarea de Isus postmodern), într-un nou turbion fantastic al "istoriei" rulate de Marele Fiu, bietul Costel se vede împins de o forţă irezistibilă către marginea acestei lumi în continuă pulsaţie. Rolul lui fiind considerat, de către Ştiutorul povestitor, încheiat, personajul atât de tânăr încă îşi pierde pur şi simplu substanţa, se decorporalizează, se dematerializează. Se resoarbe ori se volatilizează, până ce din mişcările decise ale tânărului muncitor cu părul negru ca pana corbului mai rămâne o ultimă urmă de pix. Fragmentul este realmente memorabil: "Curând, noaptea îi deveni suspectă. Străduţele mocirloase se multiplicau, iar stelele, deasupra, nu mai erau aceleaşi: stinse şi apropiate ca un decor naiv. Gardurile, de-a lungul cărora îşi trecea degetele, distrat, căpătară un luciu de carton. Casele îşi rotunjeau contururile abia vizibile, devenind nişte moviliţe informe, iar lătratul câinilor se purificase şi se-ntindea pe câteva game în glissandouri tot mai lente. «Ce dracu'», îşi spuse tânărul, trecându-şi o mână prin păr. Părul îi era acum compact ca o bucată de cauciuc. Când mâna-i coborî peste faţă, simţi trăsăturile tocite, înmuiate, ca modelate în porţelan. Spaţiul vizual însuşi se-mpăienjeni. Costel îşi privi, ca un somnambul, mâna stângă: degetele se resorbeau uşor în lăţitura palmei. Într-o străfulgerare, îşi dădu seama că iese din Poveste, că a ajuns în ariile laterale, unde totul se haşurează, într-o lume care abia se formează, cu spaţiul şi timpul ei abia înmugurite. Înaintă totuşi, până când din el nu mai rămase decât înaintarea. Lumea era acum murdară şi diformă ca plastilina în care-ai amestecat toate culorile, toţi omuleţii, toţi pomişorii. Curând, orice însuşire se resorbi în matca ultimă: noaptea. Ce se disipă şi ea în negândit, nescris, neexistent. În pagina albă deasupra căreia stau aplecat şi pe care n-am s-o mai pângăresc cu sămânţa obscenă a pixului meu." (pp. 244-245).
Aproape o capodoperă, scria acum unsprezece ani tânărul cronicar la care (spre deosebire de prozatorul "nautil" ce îşi zideşte fiecare compartiment unde n-a mai încăput şi se mută într-altul mai comod) nu vreau să renunţ. O singură observaţie îi fac acestui "avatar" ce-mi poartă numele. Elogiul lui este întemeiat, dar puţin prea larg: acoperă o zonă mai întinsă decât cea care l-a determinat. Primele două părţi ale Aripii stângi sunt, într-adevăr, aproape perfecte, uimitoare prin suculenţă epică, feerie imaginativă şi lexicală, hiperrealism ducând direct în inima fantasticului, mixare performantă de coduri şi limbaje. Mircea Cărtărescu îşi controlează, deocamdată, ireproşabil o materie prozastică pe care tot el o tulbură, o face să fiarbă, o desface în fâşii, o împinge spre extincţie şi o regenerează. Alunecările din realitatea concretă a spaţiului urban sau a interiorului de bloc în zona fantasmelor pe care Mircea învaţă tot mai bine să şi le provoace, mersul lui de somnambul diurn pe scări în spirală şi prin subterane conducând spre săli uriaşe, cu pardoseala mozaicată şi cupole înalte până la stele, căutarea înfrigurată sau descoperirea "din întâmplare" a intrărilor, a intrării de acces la centrul centrului şi în miezul miezului fiinţei: toate aceste desfăşurări epice sunt urmărite cu o excepţională artă (şi ştiinţă) de prozator. Un creator romantic în fond şi postmodern prin tehnicile autoreferenţialităţii, care jonglează cu perspectivele, cu identităţile şi cu timpurile. El desprinde o poveste din alta şi se întoarce la trunchiul iniţial, balansând între Tântava strămoşilor, Bucureştii bombardamentului din 1943 sau ai democraţiei populare consolidate în 1955, halucinantul New Orleans palpitând în povestirea lui Cedric; şi făcându-ne să percepem simultan toate legăturile, ascunse ori vizibile, logice sau hipnagogice, ce brăzdează acest fascinant univers ieşit dintr-o minte sclipitoare.
Orbitor, trilogia intitulată aşa de Mircea Cărtărescu, va continua şi se va întinde încă o mie de pagini. Fascinaţia noastră, nu.