"E ultimul roman al lui Roberto Bolaño. N-a apărut în româneşte."
Aşa am făcut cunoştinţă. La finalul unui interviu, când mă interesam ce e cu volumul în engleză, cu nume de cifru, care părea să-l fi cucerit pe interlocutorul meu. 2666 are o mie şi ceva de pagini şi e capodopera lui Bolaño. Nu l-am răsfoit, că nu aveam timp.
De fapt, o reală curiozitate nu am manifestat până nu am auzit spunându-se despre el că ar fi un al doilea Márquez. Atunci am început să-l citesc, un pic sceptică, a priori.
Cred că primul lucru evident, la Bolaño, este că, pentru el, toate lucrurile importante par a fi venit târziu. 2666, romanul-revelaţie de care dădusem eu din întâmplare, a apărut în 2004, un an după moartea autorului. E monumental, cu o ţesătură fină de planuri suprapuse şi o curgere anevoioasă, de idei impregnate de un fel de fatalism persistent ca mirosurile grele. Pe Wikipedia scrie că are ceva din scrierile lui Thomas Pynchon. Mie mi l-a sugerat mai mult pe Lawrence Durrell.
Da, m-am uitat pe Wikipedia. Am epuizat toate sursele pe care mi le-a oferit Google. Am citit ce-a apărut în româneşte - Nocturnă în Chile, O stea îndepărtată şi aşa mai departe. Romane care colcăie de drame religioase, politice, poveşti de dragoste amputate undeva şi lăsate să orbecăie schiloade, printre intrigi poliţiste.
Lumea lui Bolaño e cea a unui enfant terrible al literaturii. Una de rockstar. Te uiţi la fotografia lui de scriitor cuminte, cu ochelari şi nu intuieşti cum a fost de fapt. Bolaño a scris despre Opus Dei, sceleraţi, mirajul literaturii, nebuloase politice. În copilărie a suferit de dislexie, o maladie care-i îngreuna perceperea corectă a literelor. La maturitate, şi-a blurat conştient legătura cu realitatea. A fost dependent de heroină şi în război cu tot ce era "instituţional". De la canonul literar la Pinochet. A fost francez, spaniol, mexican, chiar dacă se născuse în Chile.
Nu mai ştiu unde am citit, căutând referinţe critice, că Roberto Bolaño a fost "un suflet zgomotos". Ţin minte că mi s-a lipit puţin de creier expresia asta. Mi-am amintit de Carlos Wieder, unul din eroii lui cei mai deconcertanţi, un criminal care îşi scrie poemele pe cer, între două reprize de sadism. La finalul romanului, când prin poveste au survolat deja scene de închisoare şi corpuri de femei dezmembrate, ai senzaţia că până şi victimele vorbesc. Până şi morţii.
The New York Times Literary Supplement scria că, de când a apărut 2666, toată lumea pare să se fi îmbolnăvit de Bolañomanie. E un diagnostic interesant, pentru anii 2000. Care îl scuteşte, oricum, de secundaritatea, oricât de flatantă, a unui "al doilea Márquez".