Înainte de poveste

Zilnic... sau din când în când. Purtând în sine parfumul Abisiniei, mireasma deşertului, rafinamentul parizian, frivolitatea veneţiană, savoir faire-ul olandez, eticheta englezească, şarmul irlandez şi momentul de reverie al dimineţilor fiecăruia dintre noi.

În timp, mi-a fixat, proustian, în memoria gustativă, locuri. Café de la Paix, de la Paris, Bewley's, de la Dublin, Café Greco, de la Roma, Piriquita, de la Sintra, Florian, de la Veneţia... Le-am revizitat, mental, pe toate, din momentul în care am acceptat plimbarea prin paginile cărţii lui Michel Braudeau - Cafea. Cafenele.

E o carte care-mi aduce aminte că istoria cafelei şi istoria socială se întrepătrund, într-adevăr, atât de des şi-n moduri atât de uimitoare încât legenda pare a persista în fiecare linguriţă de praf de culoarea mahonului şi în fiecare cubuleţ de zahăr cubic. De faptul că, pentru mine, cafeaua înseamnă Şeherezada şi înseamnă Márquez. Şi, între ei, o lume de miresme, de scriituri, de poveşti, de anecdotică şi de ceşti de porţelan. E liantul perfect al istorisirilor zilei, fie ele matinale sau nocturne, savuroase sau greu de înghiţit.

Dintr-un motiv sau altul, am scris de multe ori despre cafea şi despre legătura ei subtilă, de covor cu aripi neştiute, ţesute într-un basm arab, cu ficţiunea. Poate şi pentru că, aşa cum sugeram dintru început, ea e madlena mea. M-a dus şi m-a adus în şi din poveşti care mă definesc.

Nu aş putea să spun cât de precise sunt variantele etimologice propuse de cartea lui Michel Braudeau sau în ce măsură veneţienii secolului al XVIII-lea o foloseau, într-adevăr, ca medicament. Sunt informaţii cumva picante, de natură să culturalizeze un concept care, pentru mine, are legătura cu plăcerea pe care ţi-o dă un moment numai al tău. Leneş. Intim. Extravagant.

De aici vine, cred, şi legătura pe care o fac, inconştient, aproape, între ceaşca de cafea şi o filă de carte sau un bilet de avion. Sunt lumi pe care le traversezi numai pentru tine, cu un fel de egoism copilăros, din nevoia de a-ţi răsfăţa gândurile, de a-ţi forţa limitele, de a-ţi varia contextele.

Cum spune şi Braudeau, cafeaua e o licoare eminamente conversaţională. Ea dezleagă limbile, ca vinul, fără a întuneca, însă, mintea. E un stimulent al verbului, un combustibil în jurul căruia se nasc momente de energie narativă sau creativă, după caz.

Cafeaua mea de azi e slabă. O apă călduţă, puţin colorată. Nicio legătură cu aromele ameţitoare servite în cafelele care s-au strecurat, pe nesimţite, în scrieri de Sartre sau de Joyce. Există, însă, gestul, obişnuinţa, dependenţa şi, în sfârşit, trupul de amintiri divers aromate al demonului despre care Talleyrand spune, cu emfază, în cartea lui Michel Braudeau că e "negru ca dracu', fierbinte ca iadul, pur ca un înger, dulce ca amorul".

Faptul că se poate scrie o carte despre cafea, una care să fie mai mult decât un compendiu de locuri unde ea a devenit legendară în ceaşca unui literat sau a altuia, e seducător în sine. Ca şi cum băutura de culoarea mahonului, etern pretext al intertextualului, s-ar transforma brusc în text propriu-zis, într-o anticameră a tuturor poveştilor spre care călătoresc, aşa, ca acum, din buza unui ibric.