Înapoi în Neverland

"Tu poţi să fii Wendy."
Aşa îmi spunea anul trecut, când ne jucam de-a Peter Pan. Trebuia să fac, în permanenţă, pe crocodilul şi-mi amorţiseră buzele de atâta tic-tac, tic-tac, tic-tac, când s-a milostivit de mine şi a decis să-mi ofere un rol mai de Doamne-ajută (el, evident, era Peter...).
 
"Câţi ani ai?" îl întreb, ritual, ştiind exact ce-o să-mi răspundă, aşa cum şi el ştie exact că, mai devreme sau mai târziu, am să-l întreb câţi ani are, fiindcă îmi place răspunsul.
"Patru."
"Şi când faci cinci?"
"Când se termină patru."
 
Se uită la mine chihlimbariu, cu coada ochiului.
"Ştii că ai ochi de miere?"
"Eu?" face neîncrezător şi, totuşi, zâmbăreţ.
"Tu."
Sunt verzi, de fapt, dar azi mi se par auriu-ruginii, ca mierea şi ca răşina.
 
"Războinic şi cavaler e tot aia?" mă chestionează când propun să upgradăm la identitate de fort o casă relativ crenelată.
"Nu neapărat", nuanţez eu şi mă pun pe dat exemple. De la Lancelot la Amadís, explorăm conceptul între două pahare de plastic pline cu zmeură, cumpărate de pe marginea drumului.
"Mai vrei?"
"Nu, că e dulce."
"Şi nu-ţi place dulce?"
"Nu, că nu-s copil mic."
 
Touché. O fi având el patru ani, dar cea complet cucerită de lumea lui sunt eu.
 
"Tu ştii că, în Canada, de exemplu, merg la grădiniţă copii de mai multe culori? Trebuie să te porţi frumos cu toţi!" mă dăscăleşte el, ignorând faptul că nu prea mă mai calific pentru învăţământul preşcolar, fie el autohton sau canadian.
"Şi ce culori sunt copiii?" mă informez eu, fără cea mai mică intenţie de a-i spulbera iluzia că aş putea să merg şi eu la grădiniţă.
"Toate culorile! Verzi, albaştri, portocalii..."
 
Iar se uită la mine chihlimbariu, iar nu-l contrazic. E aşa curată şi autentică lumea lui şi n-am mai fost de aşa mult timp în ea...
 
"Te-ai tuns!"
"Şi tu!"
El cu breton, eu până la umeri. El e mai înalt cu jumătate de cap acum, eu am o înălţime variabilă, în funcţie de tocuri. Doar atunci când mă ia de gât, la sfârşitul plimbării, e absolut neschimbat. Varianta cea mai frumoasă de Peter Pan pe care am întâlnit-o.
 
"Când o să fiu eu mare, adică atunci când o să am... 35 de ani, tu câţi ani o să ai?"
Mă fac că nu aud.
Mă mai întreabă o dată.
"Stai să se termine patru", îl tachinez, aşa, să-l mai ţin puţin în lumea lui de-acum, cea în care mai fac şi eu pe crocodilul, din când în când.
 
"De fapt, nu poţi fi Wendy", mi-a explicat el anul trecut, după câteva momente de reflecţie cu nasul la şireturile pantofilor. "Ştii de ce? Pentru că Wendy e numai mama mea!"