Riscurile cărţii de bucate

"Filmele americane, cărţile englezeşti: îţi aminteşti cum se termină toate? (...) Americanul sau englezul se urcă în avion şi pleacă. Şi gata. Aparatul de filmat pleacă o dată cu el. Eroul se uită pe geamul avionului jos la Mombasa, la Vietnam sau Jakarta, un loc oarecare pe care îl poate privi printre nori. Eroul obosit. Spune vreo două vorbe fetei de lângă el. Merge acasă. Deci războiul s-a terminat din toate punctele de vedere. Suficientă realitate pentru Vest."

Sunt cuvintele unuia dintre eroii unei cărţi de Michael Ondaatje: Obsesia lui Anil. Romanul, publicat în 2000, nu are avantajul unei ecranizări cu Ralph Fiennes, Juliette Binoche şi Willem Dafoe, ca Pacientul englez, filmul lui Anthony Minghella după cartea care l-a făcut pe Ondaatje celebru. Nu vibrează în imagine luxuriantă, nu şi-a adjudecat niciun loc în cultura pop şi n-a sporit consumul de şerveţele în sălile de cinema. Are, însă, avantajul unei poveşti puternice şi emoţionante, oarecum tributară unor clişee ale scrierilor care se vor profund vizuale, însă, fără doar şi poate, cu lipici la amatorul de thriller exotic.

Anil Tissera este o tânără specialistă în medicina legală, cu studii în America şi experienţă profesională vastă, care e trimisă de o organizaţie internaţională pentru drepturile omului să cerceteze împrejurările unor posibile crime politice comise pe fondul războiului civil din Sri Lanka, la începutul anilor '90. Până aici, nimic spectaculos. Nimic în afara faptului că Anil Tissera e născută la Colombo şi că singaleza este, de fapt, limba ei maternă. În ţara ei natală, Anil nu mai are rude, ci obsesii care stau la pândă.

Tema identităţii scindate a dezrădăcinatului exilat în Occident, replantat în grădini vestice şi dezbrăcat de orientalismul lui, în sensul propus de Edward Saïd, acela al exotismului care transcende o piele măslinie sau o pereche de ochi migdalaţi, e una mai mult decât generoasă. Poate tocmai amploarea ei o face greu reductibilă la o singură dramă personală. Şi, totuşi, la acest nivel, al picăturii dintr-un ocean, e evidentă fractura unei personalităţi, alienarea unui eu de propria sursă, regăsirea molcomă sau tumultoasă a unui déjà vu cultural.

E un subiect care se lasă greu curăţat de elementul comercial. Unul pe care autorul îl vinde, cumva, după reţetă, cititorului care nu are timp sau disponibilitate pentru teoria chibritului antropologic. Că Ondaatje porneşte de la această premisă şi nu forează mai adânc în măruntaiele poveştii care se pretează unui subteran ideatic poate fi o concesie sau o înţeleaptă respectare a unei reţete ultratestate.

Poate că cititorul lui nu vrea mai mult decât un thriller exotic. Poate nu e pregătit să se lase obsedat de fantomele unei culturi ai cărei tineri sunt translataţi în civilizaţii mai fertile. Poate că e mai bine să-ţi asumi faptul că şi literatura e o marfă care trebuie să se vândă. Cui, cum şi unde... e strict o chestiune de opţiune.

Obsesia lui Anil e departe de a fi un roman care să exorcizeze toţi demonii unui subiect atât de sinuos ca acela pe care-l propune Ondaatje. Pe de altă parte, nu e nici un hit beletristic şi nici nu a revoluţionat box-office-ul vreunui sezon cinematografic. E o carte care merge după reţetă şi despre care e greu de spus dacă eşuează sau nu.

La finalul ei, eroina se urcă în avion şi pleacă. Se uită pe geamul avionului la Colombo, îi spune vreo două vorbe bărbatului de lângă ea. Merge acasă. Deci războiul s-a terminat din toate punctele de vedere. Suficientă realitate pentru Vest.