S-a născut într-o "familie bună" de mici proprietari de pământ (bunica lui era, totuşi, de origine iobăgească). Mama lui fiind muziciană, i-a dat primele lecţii de pian (instrument pe care va continua să-l studieze la Sankt Petersburg), iar doica îl legănase în ritmul cântecelor şi poveştilor populare. Astfel, viitorul compozitor s-a hrănit simultan de la două izvoare: cel al culturii muzicale occidentale şi cel al geniului popular rus.
La nouă ani, era un pianist suficient de bun pentru a cânta în public un concert de Field. Elev la o şcoală din Sankt Petersburg condusă de germani, ulterior a intrat la şcoala millitară, pe care a absolvit-o ca locotenent în 1856, ulterior fiind încorporat. Moartea tatălui său în 1853 l-a determinat să se apropie mai mult de mama lui. În pofida unor incontestabile ambiţii muzicale şi a studiului marilor compozitori clasici, deocamdată compune destul de puţin (câteva piese de "muzică pură", transcripţii după Berlioz, melodii). Dar iată că vine momentul în care face cunoştinţă cu Cesar Cui, Balakirev şi Vladimir Stasov, ziarist-animator care va da viitorului Grup al celor cinci impulsul şi inspiraţia progresistă. Musorgski era pe atunci un "mic locotenent" frumos, monden, elegant şi afectat, căutat în saloane pentru modul în care cânta la pian. Anul 1857 este cel al primei melodii marcante, Micuţa stea, care contribuie la orientarea lui către muzica vocală şi dramatică. În vara aceluiaşi an, este supus unei prime "crize" decisive, despre care nu se ştie nici acum dacă a fost de depresie, de alcoolism sau de epilepsie.
O viaţă consacrată muzicii
În 1859, părăseşte armata şi se hotărăşte să-şi consacre viaţa muzicii, proiectând o operă după Noaptea Sfântului Ioan de Gogol, studiind clasicii germani şi trecând prin faze de depresie şi de misticism. Aceste "crize", puţin cunoscute, au contribuit cu siguranţă la eliberarea din crisalida mondenă a "micului locotenent" europenizat a acelui Musorgski frământat pe care îl cunoaştem. Dragoste de tinereţe, cu final tragic, care i-a frânt inima ? Moartea unei femei iubite ? Epilepsie ? Tendinţe homosexuale ? Sublimarea unei impotenţe sexuale în vocaţie de castitate creatoare ? Greu de spus. Ceea ce e sigur, este că din acel moment, el poate fi definit ca un om care a tras o linie deasupra vieţii "normale". Studiază mult şi meticulos, ca autodidact, muzica occidentală (în special pe Schumann), gânditorii, filozofii. Abolirea şerbiei în 1861 de către Alexandru al II-lea îl aruncă într-o serie de complicaţii familiale care îi ocupă timpul doi ani şi îl aduc în situaţia de a căuta o slujbă pentru a se întreţine. Este epoca în care ia naştere Grupul celor cinci, compus din Balakirev, Cesar Cui, Borodin, Rimski-Korsakov şi el însuşi, cu concursul lui Stasov. Grupul publică, în redactarea lui Cesar Cui, un manifest dramatic, care pune problema deschiderii unei şcoli muzicale concepute împotriva conservatorismului oficial şi răspândeşte concepţiile ei generoase. Musorgski se stabileşte la nişte prieteni şi intră în Serviciul inginerilor de poduri şi şosele (de unde va fi concediat în 1867, pentru a intra anul următor ca funcţionar în Administraţia apelor şi pădurilor).
Începe să lucreze la o operă, Salammbô, după Flaubert, care nu va fi dusă la bun sfârşit, dar al cărei material va fi refolosit în lucrări viitoare, precum Boris Godunov. Doctrina lui estetică — a traduce "adevărul, fie el şi amar" într-un limbaj muzical "îndrăzneţ şi sincer" — ia naştere în acea perioadă. Compune melodii pentru voce şi pian, pentru care deseori scrie textul el însuşi şi în care foloseşte un stil de cânt inspirat de inflexiuni ale vorbirii, dar care nu are nimic de-a face cu sprechgesang-ul german şi care reprezintă mai degrabă o muzicalizare foarte simplă a intonaţiilor cuvântului. Acest "recitativ" care este mult mai melodic decât ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin acest termen, adică are intervale mai mari şi o curbă mai amplă, este posibil să-i fi fost inspirat de încercările în acest sens ale lui Dargomîjski, al cărui salon îl frecventa. Dar Musorgski este cel care l-a impus şi care a reuşit să "încorporeze recitativul în melodie", ştergând în acelaşi timp barierele care le despărţeau.
O creaţie de mare anvergură
La moartea mamei sale, în 1865, Musorgski este deposedat de bunurile familiale şi începe să ducă o viaţă aproape solitară. În 1868, Vladimir Nikolski i-a sugerat să realizeze o operă după Boris Godunov de Puşkin: pentru prima oară, continuând să scrie melodii şi pornind o nouă tentativă de operă neterminată după Căsătoria de Gogol, el va duce la bun sfârşit o lucrare de mare anvergură. În această perioadă fecundă, din 1868 până în 1870, îşi utilizează elanul creator pentru a schiţa încă o operă, Bobyl şi a scrie ciclul de melodii Camera copiilor, prima lui creaţie a cărei celebritate a reuşit să depăşească frontierele, suscitând în mod deosebit admiraţia lui Liszt. Musorgski, care îl preţuia în mod special pe acesta din urmă, a avut ocazia în 1873, prin intermediul lui Stasov, să facă o călătorie în Europa, pentru a-l întâlni pe Liszt; dar a renunţat la această ofertă, foarte posibil din timiditate. În 1870, Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg refuză să monteze Boris Godunov, a cărui primă versiune fusese respinsă, invocându-se absenţa unui rol feminin important şi stilul prea "modern" al muzicii. Grupul celor cinci începe să se destrame: unii se căsătoresc, alţii îşi schimbă viaţa, Rimski-Korsakov (cu care Musorgski împărţea o cameră mobilată) se "academizează", iar Musorgski se scufundă în alcoolism şi singurătate, lucrând din nou la Boris, în timpul pe care i-l lasă liber munca lui de birou: adaugă personajul Marinei şi "actul polonez". Remaniat de mai multe ori, busculat, Boris se joacă în fragmente, apoi în întregime, în audiţii particulare. După un al doilea refuz, va fi într-un final acceptat de Teatrul Mariinski, prin intervenţia unui mecena din înalta societate. Opera Boris Godunov este prezentată în sfârşit în premieră pe 8 februarie 1874, cu un oarecare succes de public, mai ales, aşa cum remarca Rimski-Korsakov, în faţa oamenilor simpli; dar critica face referinţă, totuşi, la "defectele" lucrării, la trădarea ei faţă de Puşkin.
Musorgski, subiect al unor crize de etilism, trece din ce în ce mai mult drept un iluminat, ale cărui daruri muzicale incontestabile se pierd în construcţii incoerente. Între timp, s-a înhămat la un alt proiect de operă gigantic, cu subiect politic, Hovanscina, pe o canava schiţată de Stasov: istoria complexă a unei conspiraţii, a unei lupte a clanurilor. Această lucrare, despre care se pare că Musorgski însuşi nu a dorit să aibă o viziune clară şi globală, va fi remaniată şi reorchestrată la nesfârşit, pentru a fi "terminată" în 1879, în urma unor noi tăieturi şi renunţări. Musorgski s-a împrietenit, în 1873, cu poetul Arseni Golenişev-Kutuzov, împărţindu-şi viaţa cu el şi entuziasmându-se faţă de sinceritatea şi autenticitatea lui. Pe texte ale acestui poet, a compus două cicluri pesimiste de melodii, cele două Călătorii de iarnă, primit cu neînţelegere de confraţii săi, pentru "discontinuitatea" lui şi Cântecele şi dansurile morţii. Plecarea precipitată a lui Golenişev-Kutuzov, îl lasă singur. Hotărât din ce în ce mai mult să abandoneze corvoada muncii de birou şi să-şi câştige viaţa ca pianist de concert şi acompaniator, a terminat prin a demisiona în 1879, fără să reuşească să-şi creeze o carieră muzicală glorioasă şi eficientă. De fapt, el se va întreţine mai mult dând cursuri la şcoala de canto a cântăreţei Daria Leonova, care devine "protectoarea" lui. În 1874, a început o operă populară după Gogol, Târgul din Sorocinsk, încă o lucrare destinată a nu fi dusă la bun sfârşit (el a vrut să integreze aici, prin intermediul unor remanieri, o piesă cu rol de interludiu, care, în adaptarea lui Rimski-Korsakov, va deveni O noapte pe muntele pleşuv). La începutul anului 1881, o serie de atacuri cardiace îl obligă să accepte internarea într-un spital militar, unde prietenii lui vin să-l viziteze. Începe să se restabilească, dar bând alcool în spital pe ascuns, crezând că-şi sărbătoreşte aniversarea — care, în realitate, avusese loc cu o săptămână mai devreme — moare de stop cardiac pe 16 martie 1881. Dispariţia lui lasă neterminate, în mare parte, o serie de opere pe care Rimski-Korsakov le va orchestra şi adapta, cu multă scrupulozitate; fără el, Musorgski ar fi putut rămâne foarte mult timp în penumbră şi ne-ar fi fost cunoscut doar ca un compozitor de un succes aproximativ.
O carieră singulară
Există puţini muzicieni care au fost atât de imitaţi. O seamă de creatori au găsit în lucrările lui Musorgski din ce să-şi alimenteze propria estetică, de la Debussy la Janácek, de la Berg la Poulenc. De asemenea, un mare număr de muzicieni s-au devotat ideii de a aranja această creaţie, pentru a o face "prezentabilă" orchestrei: începând cu Rimski-Korsakov, care a consacrat mult timp pentru a face să strălucească muzica lui sumbră şi surdă, să o împodobească, să-i confere ortodoxia de scriitură şi forţa de seducţie orchestrală, care aveau să o facă mult mai uşor de asimilat. Pe de altă parte, creaţiile astfel "denaturate", repictate, rămân coerente, emoţionante, plauzibile. Ca şi cum această latură strălucitoare pe care au conferit-o Ravel sau Rimski-Korsakov muzicii lui Musorgski, ar fi fost închisă în ea, ca o potenţialitate. Dar sonoritatea sumbră, săracă, lipsită de armonice, a fost incontestabil voită şi aleasă, iar aici nu se mai poate vorbi despre incapacitate de a face muzica să sune. Acompaniamentul deseori descărnat, dur, al melodiilor pentru pian, este o dovadă clară în acest sens. Pianistului experimentat care era Musorgski nu i-ar fi trebuit prea multă îndemânare, pentru a face toate acestea "frumoase" şi strălucitoare. Dacă a scris Tablourile dintr-o expoziţie aparent "împotriva" pianului, a făcut-o din fidelitate faţă de ceea ce se "aude". Estetica lui — a reamintit-o de multe ori — nu era "frumosul" în sine şi cu atât mai puţin "abilitatea", ci "adevărul". El reia vechea ambiţie platoniciană şi monteverdiană a mimesis-ului, a imitării, dar după natură, fără a recurge la repertoriul codificat al formulelor muzicale "expresive". Aşa cum Flaubert evita frazele gata făcute, Musorgski nu-şi permite nici-un clişeu muzical. Obsedat de proiectul de a traduce prin muzică adevărul vorbirii, el spunea că nu poate asculta un discurs fără a-l traduce imediat în minte în note: şi nu într-un fel de parlando languros, ci în melodii ferme, diatonice, din care se răspândeşte, epurat, stilizat, adevărul unei mişcări sufleteşti. Armonia lui, criticată pentru "ilogicul" înlănţuirilor, este o armonie de intonaţie: ea conferă o anumită intonaţie notei cântate pe care o susţine. Pentru că vocea se situează în centrul muzicii sale, iar pianul sau orchestra — aflate în postura de acompaniator — sunt în întregime solidare cu aceasta; ele nu ţes o simfonie paralelă, nu urmăresc să evolueze independent de voce, ca în liedurile lui Schubert, nu asigură nici măcar o mişcare perpetuă cu rol de susţinere, ci subliniază şi punctează.