De necitit

Ziua de azi m-a prins cu tema nefăcută. Cartea clişeistic închisă pe noptieră. Capul gol de autori. Toate acestea asezonate cu o inapetenţă suverană pentru altă poveste. Pentru o nouă poveste.

Am mai scris despre astea. Despre zilele, uneori solitare, în care se întâmplă să renunţăm benevol la o identitate secundară. Din n motive, fiecare valabil la vremea lui şi fără sens odată ziua trecută.

Sunt zile mai lungi. Departe de mine ideea cum că ar fi lipsite de variaţie. Unele sunt atât de pline, de spectaculoase, în succesiunea lor de întâmplări mai bune, mai rele sau mai... fade, încât, pur şi simplu, nu mai e loc de o secundă în plus. De o imagine. De un paragraf.

Eu-l cititor se dă, cuminte, în lături şi trece pe stand-by până la noi ordine. Aşa e el. Mai modest. Mai cu bun simţ.

Întâmplarea face ca, atunci când existenţele noastre se complică, în sensul mai bun, mai rău sau... mai fad al cuvântului, lucrurile care ne fac plăcere să fie primele la care să renunţăm. Fapt justificat, dat fiind că, majoritatea, nu sunt vitale. Nimeni n-a murit de frustrare, până acum, fiindcă a ratat un concert, a renunţat la plimbarea de după-amiază sau a devenit un vizitator sporadic al propriei biblioteci.

Sunt lucruri care pot să aştepte şi vremuri mai bune. Mai relaxate, poate. Sau, pur şi simplu, mai altfel.

Dacă o să-mi spuneţi că e trist, dar adevărat, am să vă răspund că, din punctul meu de vedere, nu e.

Poate pentru că mie, una, care nu am fost niciodată o cititoare gurmandă, ci una gourmet, nu-mi place ideea cititului pentru că trebuie. De dragul menţinerii unui obicei bun.

Cred în cititul de plăcere. Cel care te fură. E un drept pe care, după anii de şcoală, mi l-am recucerit greu. Din punct de vedere al gustului. Al deliciului. Al existenţei lui în afara oricărei obligativităţi.

Nu îl cultiv. Nu fac parte dintre oamenii care citesc 15 pagini la sfârşitul zilei, oricât ar fi de obosiţi, pentru că aşa şi-au propus. Îi admir, dar nu simt nevoia să-i imit.

Să ne înţelegem, nu includ aici lecturile profesionale, ci nevoia organică de ficţiune a celor cărora povestea le creşte un fel de glicemie virtuală, care nu ţine neapărat de un act intelectual, cât de matricea personală a umanităţii lor.

E un fel de consumerism pe care eu, una, îl prefer spontan, non-demonstrativ şi în afara oricăror rutine. Ca să nu-l omor. Ca să nu-l înghesui între alte îndatoriri. Ca să nu-l pierd.

Şi poate că-mi lipseşte doza de ficţiune a fiecărei zilei. Şi poate că relaţia mea cu cartea închisă prea mult timp pe noptieră se va relua şontâcăit şi prea puţin hedonist.

Asta e... Prefer să dau cele 15 pagini rituale, cu ochii pe jumătate închişi de somn, seara, pe o după-amiază întreagă, poate, în care să devorez toată cartea. E un lucru care azi îmi sună indigest şi utopic. Aşa că ignor cu bună ştiinţă înţelepciunea populară şi îl las pe mâine, un mâine cu extensie nedefinită, atunci când povestea şi cu mine ne vom întâlni pe furiş, în afara oricăror ore de program, şi vom fugi de lume vreo câteva ceasuri. Aşa, de plăcere...