Niciun răspuns...
Ne-am regăsit după mult timp, eu şi exemplarul meu din Aventurile lui Tom Sawyer. Format mare, cu ilustraţii. Ediţie din 1985. Destul de uzat. L-am şters de praf, l-am deschis şi... era tot acolo. Vocea, subţire, probabil, a mătuşii Polly.
Tom?
Niciun răspuns...
În absenţa unei reîntâlniri de dată mai recentă cu şarmul personajelor lui Mark Twain, relaţia mea cu autorul lui Tom şi al lui Huck, al negrului Jim, al lui Sid, al lui Becky şi al judelui Thatcher s-a deteriorat sensibil, în ultimii ani. Pe motive estetice. Twain a fost unul dintre pudibonzii care s-au lansat în tirade ultragiate la adresa unuia din tablourile mele favorite - Venus din Urbino, de Tiţian. Un gest ciudat, extrem, greu de înţeles.
Oricât de la mintea cocoşului ar fi disjuncţia elementară dintre opera şi personalitatea unui scriitor, e greu să nu sesizezi discrepanţele uneori fantastice dintre eu-l auctorial şi... celălalt. Sau celelalte.
Mark Twain adora costumele albe. Era caustic, chiar şi cu apropiaţii. Iubea călătoriile. I-a cunoscut pe Freud şi pe Mahatma Gandhi. A fost îndrăgostit de Florenţa până când soţia lui, Olivia, a murit acolo. Pe urmă, oraşul i-a devenit insuportabil. Pe lângă scris, a avut şi marele talent de a se implica în afaceri nerentabile. În viaţa de zi cu zi, predica o filantropie sporadic contrazisă de neaşteptate ieşiri extrem de radicale. Twain, care se declara împotriva rasismului, a scris unul din cele mai vehemente şi discriminatorii texte apărute vreodată la adresa indienilor americani, în 1870.
E un personaj în ape. Când adânci, când învolburate. Arareori solare. S-a născut în noaptea de 30 noiembrie 1835, data apariţiei cometei Halley. A prezis că viaţa lui se va sfârşi la următoarea vizită a cometei, fapt care s-a şi întâmplat, pe 21 aprilie 1910. Adevăratul lui nume era Samuel Langhorne Clemens. Pseudonimul său, Mark Twain, e un termen care, în jargonul navigatorilor pe Mississippi, indică o adâncime a apei de 3,7 m.
Sunt detalii din care se construieşte profilul unui om. Colorate, unele. Neaşteptate, altele. Şi, totuşi, fără nicio legătură cu Tom, cu Huck, cu judele Thatcher.
Întâlnirea mea cu ei acum, când ştiu toate lucrurile astea, e...cam la fel. Pitorească. Antrenantă. Proaspătă ca un hohot de râs. Autentică. Alertă. Vie, foarte vie.
Disjuncţia între autor şi personaj se întâmplă natural. Venus din Urbino şi disonantele extreme rasiale trec într-un plan secund. Nu dispar. Se estompează. Rămân undeva, la o distanţă politicoasă, (poate chiar de 3,5 m, cine ştie...) când, la capătul răbdărilor, Tuşa Polly îşi aşează mai bine ochelarii pe nas, îşi suflecă mânecile, se ridică pe vârfurile degetelor de la picioare şi strigă de se cutremură toate paginile de până acum:
Tooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooom!