RE... (...citindu-l pe Rushdie)

Întâmplarea face, Mărite Şah Riar, ca în zilele acestea, cum necum, să mă aflu dincolo de zidurile cetăţii tale, ale cărei porţi clincheţesc încă în urma mea a muzică şi vrajă, şi vrajă, şi muzică, şi vrajă, şi vrajă... Aşa că numai la ceas de taină, când pleoapa cade greu, cu foşnet ca de mohair în care se întreţes curcubee de borangic rămase de peste zi, numai atunci, subţire, cenuşie, nevăzută şi, mai ales, neauzită, mai are loc povestea mea să se strecoare până la urechea-ţi jumătate adormită.
 
E una din poveştile acelea care încep, pe tăcute, la asfinţit. Nu se aude nicio muzică. Nimic. Ai zice că e cotropită de linişte. Şi totuşi, în tăcerea asta scânteiază lacuri, se urzesc taine, se lecuiesc boli ascunse, se pătrunde alene în obsedante palate de gresie, acolo unde sultane plăsmuite, care nu ştiu să cânte, îl aşteaptă pe mogulul plecat să îmblânzească, sau să supună, sau să îmblânzească, sau, mai degrabă, să supună răzleţe oştiri răsculate. Cu fiece clipă a nopţii, în tăcerea asta se furişează, neştiute, aşa cum vine şi povestea mea până la tine, tiptil, fără să tulbure muzicile răsăritului, se furişează, cum spuneam, Adulatorul Imperial, încep să fâlfâie mătăsurile în capitala Sikri, unde Mogulul, Magicianul, Marele Akbar, îmbătat de opium, îşi priveşte fiii călărind în goană şi îi iubeşte ştiind că de mâna lor va pieri, aşa cum o face alt rege, Lear, neputincios în dragostea pentru frumoasele lui fiice, într-o poveste care nu-şi are locul nici aici, nici acum, pentru că nu poate fi spusă în şoaptă, pentru că e mai lungă decât un ceas de noapte şi pentru că e, pur şi simplu, o altă poveste...
 
Şi ce se mai întâmplă în povestea asta a mea, convenţional mută... Se întâmplă mirosuri de mosc şi paciuli, se rostesc neauzite bătăi de inimă în limba persană, pe sub baldachine (de mătase, şi ele), se spionează siluete languroase printre zăbrelele pavilioanelor de dans, se primesc ambasadori care trag cu ochiul, crezându-se, pasămite, neobservaţi, la sclavele acoperite de văluri care visează şi ele (tot în taină) bijuterii aduse de piraţi portughezi, se vâsleşte împotriva curentului, pe corăbii mânate pe valuri de capricii ca ale tale, Mărite Şah, se deschid cărţi deocheate şi se închid cărţile în care zac, toropite, istoriile adevărate ale prinţeselor Khanzada, şi Agha, şi Hamida, şi Begum, şi Angelica, şi Gulbadan, şi Makhdum, şi Qara Köz, şi Jodha...
 
După care... după care sunetele fără zgomot ale poveştii mele (care nu e cu totul şi cu totul a mea) se umplu de fazani graşi şi pepeni gustoşi, de mine de turcoaz, de rodii, de table de şah cu piese vii, sclave albe şi sclave negre, fiecare cuminte în spaţiul ei rectangular, dragoni aurii, se umplu, îţi spuneam, de astrologi mincinoşi, de călători creduli, călători şireţi şi călători tăcuţi, aşa, ca mine. Circulă prin ea, liber, seducători dedaţi rădăcinii de mandragoră, troli, trireme genoveze, amirali fumători de pipă, cotoroanţe negătite, războinici învinşi. Se dansează pavane. În tăcere, se dansează pavane.
 
Da, văd că te foieşti, în cetatea ta invadată de magie, văd că ai vrea să afli, pe îndelete, ce se întâmplă în povestea mea, în povestea asta cu farmece mute şi splendori, de asemenea, fără grai. Ai dreptate, nu am să-ţi spun. Încă. În parte pentru că deja se aud zorile cu aripi grele de sunet. În parte pentru că, nu-i aşa?, ce farmec ar mai avea o poveste care ţi se dă pe tavă dintr-o dată?...
 
În parte pentru că nu sunt aici, povestea mea nu e adevărată şi ziua ta se anunţă plină de vrăji mai puternice decât a mea.
 
Aşa e, Mărite Şah, te mint. Am deschis o poartă pe care nu o închid în urma mea. Şi dacă am fost aici şi povestea mea e, totuşi, aievea? N-ai de unde să ştii.
 
Aşa că aştepţi continuarea. (Pentru că va fi o continuare, întotdeauna este una şi nu are rost să-ţi faci griji cum că nu există mâine. Visul următor. Proxima noapte mută).
 
Poate că va fi una.
 
Magia mea, însă, se încheie aici.
 
Aici, în colţul pleoapei tale migdalate, care stă să se deschidă. Pe străzi răsună, deja, orchestrele amiezii.
 
Asta e cea mai frumoasă parte a unei poveşti, ştii? Promisiunea.
 
Începutul.