Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întîlniri - De dragoste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prietenul meu vântul


Clara Nicollet

12.02.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
Pentru Valentine's Day am selecţionat câteva pagini din cartea "Prietenul meu vântul". Aranjate astfel încât povestirea să-şi păstreze coerenţa şi continuitatea, aceste fragmente vorbesc despre perioada adolescenţei, când iubirile se succed cu repeziciune, se leagă şi se dezleagă, dar, oricât de puţin ar dura, sunt de fiecare dată sincere, profunde şi "pentru viaţa întreagă".


*****


[IRINA]
Au trecut două săptămâni de când a început şcoala şi ea n-a reuşit încă să-şi adune minţile. Se mişcă precum o marionetă şi nu vorbeşte cu nimeni. Acasă stă ore în şir nemişcată în faţa biroului. Nu-şi face lecţiile. Din când în când, mâzgăleşte câteva cuvinte în jurnalul ei intim. La şcoală, îşi petrece recreaţiile uitându-se pe fereastră. Îl caută pe Alex şi, când îl găseşte, încearcă să-şi blocheze privirile asupra lui. Dar, numai după câteva secunde, fără să ştie de ce şi cum, privirile o trădează, plecând fără veste în căutarea lui Vlad. Simte că iubirea ei pentru Alex se pierde. A obosit aşteptându-l fără speranţe şi acum îl uită. Este supărată pe Vlad, pentru că l-a gonit pe Alex din gândurile ei. Dar oricât ar încerca să-i alunge imaginea din minte, oricât ar lupta să-l mai păstreze pe Alex, Vlad îi pătrunde în suflet din ce în ce mai mult. O vrăjeşte cu felul lui de a fi, straniu şi ascuns, cu simplitatea cu care priveşte lucrurile complicate, cu timiditatea şi nestatornicia lui. I se pare uneori atât de rupt de realitate, încât ar dori să-l zgâlţâie puţin. Ingrid îl considerase un copil. Pentru ea, însă, Vlad este Fata Morgana, miracolul ochilor ei, pentru că în fiecare clipă el îi apare altfel, este când un bărbat, când un copil, este visător sau nepăsător, brutal sau blând. Şi totuşi, câteodată, i se pare că îl vede aşa cum este el cu adevărat: un adolescent cu chipul trist, întrebător, îndrăgostit de vechea lui jucărie. A adormit cândva şi a visat frumos - o bucurie blondă - în zori ea a plecat şi i-a luat cu sine totul, chiar şi cea mai curajoasă bătaie de inimă.

[VLAD - JURNALUL UNEI PRIETENE]
Revăd seara aceea de nebunie, la Năvodari, când am vrut să fug de Ingrid şi, în acelaşi timp, să fiu lângă ea. Simţeam că explodez, eram în dormitor şi l-am întrebat pe Florin ce să fac. El a început să mă bată la cap, spunea că afară mă aşteaptă Ingrid, că nu mai poate să stea, vrea să danseze cu mine. M-am ridicat atunci şi am pornit sigur pe mine spre uşă. "Gata - mi-am zis - o iau la dans!" Ea stătea afară, rezemată de zid. M-am dus lângă ea şi am privit-o în ochi. Nu ştiu de ce a trebuit să fac asta. Mai târziu ne-am dus amândoi pe plajă, era trecut de ora zece, nu era nimeni în preajmă. Ne-am amintit de seara aceea de septembrie, în urmă cu un an, când era lună plină, iar noi stăteam pe plajă, ca şi acum, privind tăcuţi raza unei lanterne care se apropia. Atunci era furtună şi marea devenise de câteva zile aproape roşie; acum apa era liniştită şi sclipea sub luna argintie ca o oglindă. Am mers alene pe nisipul ud, unul lângă altul. Eram desculţi amândoi şi valurile abia simţite ne mângâiau din când în când picioarele, ca o catifea întunecată. Am ştiut atunci că trăim din amintiri. Am simţit atunci că se terminase totul. Am fost mereu în contratimp, Ingrid şi cu mine. Ne-am aprins şi unul şi celălalt uneori, atinşi de aceeaşi scânteie, dar niciodată în acelaşi timp.
Nu ştiu, Melania, dacă am făcut bine aşternând aceste câteva rânduri în caietul tău. Aş putea spune că, într-un fel, mi le-ai smuls. Mă tem să nu înţelegi totul greşit. Poate că nu am reuşit să găsesc în tine ceea ce ai fi putut, totuşi, deveni: un prieten neutru, un duhovnic în faţa căruia să mă spovedesc. Nu, n-am izbutit să te preţuiesc din acest punct de vedere. Dar, sincer, după câte figuri mi-ai făcut, m-am lăsat de sportul de a crede că mi-ai putea fi vreodată de folos. Poate că m-a deranjat faptul că ai fost mereu prea sigură pe tine şi câteodată pe mine (sigură pe mine, adică). Te-am scos de mult din raftul cu păreri bune. Altceva decât să bagi fitiluri n-ai ştiut. Ar trebui să ai ceva mai multă grijă la idei. Într-o vreme erau cam tâmpite... Gândeşte-te că eu nu pot iubi două persoane în acelaşi timp. Aşa că lasă-mă în pace. Este spre binele tău, crede-mă. Fii sigură că nu vei fi tu prima fată pe care a avut-o Vlad. Aşa că stai în banca ta şi nu te mai autoexcita degeaba.

[SCRISORILE LUI INGRID]
Destinatar: Igor.
Strada: unui băiat înalt şi puternic. Casa: celor doi ochi negri. Numărul: 17. Dacă vrei să intri, fă-i o bucurie şi sună de şapte ori. Expeditor: toamna...
Pentru cei şaptesprezece ani pe care îi împlineşti. Să-ţi urez... La mulţi ani? Ce să-ţi urez oare? Şi ce rost mai are?
Te strig cu durere, îmi frâng trupul sub greutatea gândurilor. Iar tu nu mă auzi, nu vrei să mă auzi... Închid ochii. Închid pumnii şi încerc cu nisipul strâns în ei să măsor timpul. Ce păcat, însă, că pumnii mei sunt atât de mici, iar timpul pe care au reuşit să-l cuprindă a fost aşa de scurt!
Am crezut cândva că am ajuns pe o culme. Am crezut că sunt o fiinţă fericită. Apoi mi-am dat seama că în dragoste nu se rezumă totul la o scară. Beţia pe care am cunoscut-o alături de tine a ascuns privirii mele prăpastia rece care ne despărţea încă de la începuturi. Ţin minte că ţi-am spus că nu-mi doream decât să te privesc. Şi te-am privit... Apoi, copil lacom, am vrut din ce în ce mai mult. Am vrut să-ţi cunosc sărutul şi mângâierile. Am vrut mai mult când am descoperit cât de puţin însemnau lucrurile acestea pentru tine. Dar frica, blestemată să fie - am jurat să nu-mi mai fie teamă niciodată, de nimeni şi de nimic! - frica m-a oprit. Poate mai bine... cine ştie?

[SCRISORILE LUI IGOR]
Înainte, când încercam să vorbesc cu o fată, îmi luam mereu unele măsuri de precauţie, îndeplineam poate anumite ritualuri. Nu ştiu de ce, dar am simţit că cu tine toate acestea nu-şi aveau rostul... Totul a venit firesc.
Dar m-am trezit pe neaşteptate într-un fel de spaţiu în care anotimpurile se schimbau repede. Câteodată soarele pătrundea adânc, în toate ungherele. Apoi venea un vânt năprasnic şi se făcea întuneric. Norii treceau, însă, atât de iute, încât am învăţat să nu mai iau în considerare decât clipele senine. Aşa s-au petrecut lucrurile cu tine... Irina, oare ce aş putea să-ţi spun? Că am impresia, că sunt aproape sigur, că noi doi ne-am putea înţelege? Că am suferit foarte mult de fiecare dată când m-ai respins, dar că am suportat totuşi fără să spun nimic?
De ce îţi place să te joci cu sentimentele mele? Aş vrea să ştiu de ce te temi, de ce încerci să fugi? Aş dori atât de mult, aş dori ceva, nu ştiu exact ce anume, ceva ce nu se poate exprima în cuvinte. Este noapte târziu şi nu pot dormi, pentru că mă gândesc la tine. La lucrurile crude pe care mi le-ai spus. Am umblat singur, ca un bezmetic, ieri, după ce m-ai lăsat singur...
Mama a intrat în cameră adineauri şi m-a întrebat de ce nu mă culc. S-a interpus pe neaşteptate în gândurile mele pentru tine şi nu am putut s-o iert. Pleacă, i-am strigat, şi închide uşa după tine! Mama a ieşit, abia stăpânindu-şi plânsul...
Dar nu eşti tu vinovată, Irina.
De vină este vârsta mea ingrată şi prea strâmta carapace în care nu mai încap de o bună bucată de vreme...

[VLAD - JURNAL INTIM]
Ah, viaţa asta! De ce oare trebuie să ne căznim atâta doar pentru a duce o existenţă mizerabilă? Atât de multe lucruri mă frământă şi, deşi consider că am prieteni, în ultima vreme m-am retras în mine însumi şi am renunţat să mai vorbesc. Astă-vară, de exemplu, treceam printr-o criză erotică profundă, cum nu mai cunoscusem niciodată. Îmi doream atât de mult să mă descarc, dar anumite circumstanţe mi-au făcut ideile potrivnice. Încercam să-mi închipui toate prietenele mele, însă fiecare avea defectele ei. Melania mă bătea la cap, dar de la ea eram conştient că nu voi obţine nimic niciodată, sau aproape nimic. Pentru un simplu fleac, ea s-ar fi considerat apoi "sedusă şi abandonată". Pe Dorina aş fi vrut-o, dar concepţiile ei dărâmau orice încercare, deşi n-am încercat de prea multe ori. Am minţit-o astă-vară pe Ingrid că sunt bărbat şi nu eram. Nu reuşeam să înghit ruşinea pe care o simţeam, nici nu ştiu exact pentru ce, pentru realitate sau pentru minciună. Cineva a spus: "fapte, nu vorbe!" Ar fi fost bine să fi ştiut şi eu asta. Pe Ingrid am dorit-o, de multe ori, dar, ce curios, nu am izbutit niciodată să mi-o reprezint în postura unei iubite dezvirginate. M-am gândit apoi la Dana, mi-am propus să fac totul în două zile, dar ea mi-a explicat că nu merită şi din ce considerente. Iar eu am înţeles şi de această dată... Ah, pentru Dumnezeu, mă întrebam, de ce oare m-am vârât într-un anturaj atât de puţin libertin?
Astăzi am crezut că retrăiesc o zi din copilărie, frumoasă, cum numai copiii cei mai fericiţi pot avea. Ţinându-ne de mână am păşit împreună, ca într-un basm, pe aleile parcului scufundat într-un ocean de ceaţă. Nu o mai iubeam pe Ingrid. Nu este oare extraordinar? O voi iubi pe Irina? Poate, deşi nu ştiu încă nimic despre ea. Gândeşte-te numai la o fiinţă care seamănă sufleteşte cu Ingrid, dar care este atât de nefericită, atât de profund nefericită! De ce a preferat să vorbească numai despre Alex? Ce Dumnezeu vrea şi individul ăsta? Ce caută în existenţa mea? Simt că am nevoie de Irina. Vreau să-mi dăruiască întreg sufletul ei, vreau să mă iubească. Este tot ce am nevoie pentru început... restul vine de la sine. Poate mă va face fericit cândva... Am avut la un moment dat sentimentul că va fi veşnic lângă mine această fată, care, totuşi, nu este încă a mea. Mă simt capabil să-i dăruiesc tot ce există pe pământ. Am încercat chiar să scriu o poezie - cine ar fi crezut oare aşa ceva din partea mea? - dar n-am fost în stare, mintea îmi era prea încâlcită şi răscolită de furtună. Oare o iubesc? Nu ştiu încă. Doar mi-am promis să uit pentru totdeauna acest cuvânt, pentru care am comis atâtea greşeli nepermise.

[VLAD - CAIETUL CHINEZESC]
Caietul acesta este aproape al meu, pentru două săptămâni de aici înainte. Mi l-a dat Irina, ca să-l păstrez până la vacanţă. M-a sfătuit să scriu în el, din când în când, dacă simt nevoia. Sigur că sunt puţin şocat de ceea ce a scris ea însăşi. Dar stau destul de calm încă.
O iubesc, îi iubesc fiecare gest, fiecare şoaptă. Ţin mult la ea, asta este! Desigur, m-am întrebat cum eu am reuşit să scap de obsesii şi ea încă nu. Deşi mă tem că am început şi eu să mă simt oarecum dublu. E ca şi cum un alter ego al meu s-ar afla aici, cu mine în cameră, gata să-mi dea sfaturi. Niciodată nu mi-am imaginat lucruri atât de absurde. De vină este ea, cu nălucirile ei, care mă obsedează. M-a întrebat de ce vreau să lupt cu Igor şi nu cu Alex, iar eu m-am mirat. Apoi am înţeles că, iubindu-l, ea şi-a făurit o lume de vis. Chiar mi-a povestit despre lumea ei, bântuită nu de fantome, ci de păsări albe, iar eu am considerat-o puţin nebună. Mi-a povestit că s-a lăsat iubită de el, nu în realitate, ci în închipuire şi că nu o mai chema Irina, ci Maria, ca pe-o sfântă... Apoi a ajuns să creadă în fantasmele ei şi a încercat să mă facă să cred şi eu, să înnebunesc la rândul meu. Şi parcă nu o mai văd pe ea când îi vorbesc, când îmi stă în faţă, o văd pe cealaltă, care nu e, totuşi, decât o plăsmuire. Mi-a povestit cum se dădea ore în şir în leagăn, uitând de sine, vorbind cu Alex cuvintele de dragoste visate... Nu cred că va putea renunţa vreodată la lumea ei absurdă. Iar eu nu mă simt în stare să lupt cu Alex.
Mă întreb cine oare a creat-o pe fetiţa asta, că e puţin cam nu ştiu cum! Nu ştie ce vrea, pe cine vrea. Nu are habar nici pe ce lume trăieşte. M-a bătut la cap s-o uit pe Ingrid, pentru ca apoi tot ea să mi-o readucă în minte. Aş vrea să priceapă că nu mă mai pot gândi deloc la ceea ce a fost. Aseară am privit în album fotografiile lui Ingrid - atâtea ipostaze, atâtea feţe neînţelese - şi mi-am luat adio de la ea, i-am explicat ce simt, am rugat-o să plece. Ea stătea însă acolo, în imagini, nemişcată şi deplin surâzătoare, fără să dea măcar un semn de înţelegere. Am închis albumul şi l-am aruncat într-un colţ al bibliotecii. Mi-am promis să nu-l mai deschid niciodată...
Irina vrea schimbări. Am să-i ofer deci schimbări, dacă asta îşi doreşte. Mă întreb de ce am acceptat să scriu aici, în caietul ei, ca un prost. S-a săturat de mine şi atâta tot. Nu are nici un rost să mai dezgrop morţii. Ca s-o uit, sau ca s-o liniştesc, îi ofer un cântec: Deep Purple - "Our Lady". Pentru că oricum voia să fie în ceruri. Acum, dacă încearcă, poate va zbura...
E târziu. Ar trebui să mă duc la culcare. Dar nu e nevoie: o visez şi cu ochii deschişi. Ah, de ce există fete din astea, care se plictisesc atât de repede? Ce bine ar fi dacă aş şti să mă plictisesc şi eu primul! Ce n-aş da să sufere pentru prostiile care îi tot trec prin minte! Am crezut că mă iubeşte... Acum mă întreb dacă s-a uitat vreodată serios la mine. Nu exist pentru ea. Pentru ea nu poate exista nimeni. Decât el, Alex.
Mi-e dor de dimineaţa aceea de noiembrie, ceţoasă, de parcul acela fantomatic, desprins parcă dintr-o poezie de Bacovia. Mi-e dor de mâna ei, aşa cum i-am cunoscut-o prima oară. Mi-e dor şi nu am curajul să-i spun. De fapt, nu i-am spus nimic, niciodată. Întotdeauna m-am zăvorât în mine însumi. Toată lumea crede că mă cunoaşte, chiar şi ea, dar de fapt nu ştie nimeni nimic despre mine. Pentru că în fiecare zi îmi potrivesc pe faţă, cu o grijă infinită, o mască pe care nu o mai scot decât seara, la culcare. Ce curios... O singură fiinţă m-a privit dormind: Ingrid. Eram atunci prea obosit şi inconştient ca să-mi dau seama ce se petrece cu mine. Nu dormisem de peste treizeci de ore şi dintr-o dată am căzut. Mă aflam la Năvodari, în cameră. Am adormit în braţele ei, aşa cum au făcut şi ceilalţi băieţi cu prietenele lor. Eram cu toţii după ore lungi de dans, ţigări şi băutură... A fost un somn scurt, fără vise. Am deschis apoi ochii şi cred că i-am închis în aceeaşi clipă. Mă ardea ceva deasupra, cerul se spărsese în mii de fărâme şi totul în jurul meu era haos. Mă străjuiau, fierbinţi, ochii ei albaştri. Simţeam că m-am trădat şi-mi era ruşine. Era pentru prima oară când cineva mă vedea gol, fără nici o mască. Şi niciodată nu mi-am mai pus-o în faţa ei după aceea.

[VLAD - CAIETUL CHINEZESC]
Am adormit ieri seară sperând să visez sărutul Irinei. Dar am visat cu totul altceva, din păcate. Tot pe ea, desigur... Însă era cu un alt băiat. Şi părea fericită. Nu mai reuşeam să ne privim în ochi. De fapt, aşa se întâmplă şi în realitate. Mă ocoleşte cu o stranie încăpăţânare.
Mda. Să-i mai dedic o melodie: Led Zeppelin, "Stairway to Heaven". Deşi nu o merită. Cred că nu o mai pot iubi. Nu mai pot să mint, nici să suport minciuna. Aveam un gol în suflet şi reuşisem să-l umplu cu fiinţa ei, cam pe trei sferturi. Apoi am realizat că seamănă prea mult cu Ingrid, că nu le mai pot deosebi. Şi asta nu trebuia să se întâmple, cu toate că de aici am început.
Am întâlnit astăzi privirile reci ale lui Igor. Sărmanii de noi! Se simte, în sfârşit, victorios. Îmi pare rău că a trebuit să-i dau această satisfacţie. O căutasem pe Irina şi ea m-a expediat fără prea multe cuvinte: "Am pus un punct după tine - mi-a zis. Nu mai există nici o continuare." Aş fi vrut să-i spun că habar n-are să pună punctele unde trebuie. Ar fi trebuit, încă de mult, să pună un punct după Alex. Dar totul în urma lui a fost pus între paranteze. Şi mie nu-mi place să fiu închis între paranteze. Cui i-ar place? Atâta timp cât va exista acest om în mintea ei, nu va putea iubi pe nimeni altcineva. Şi asta, într-un fel, mă consolează.
Ştii, Irina, spre surprinderea mea nu m-ai plictisit deloc cu acest caiet. Citind, vei înţelege poate ce fire înnodată am. Va trebui să-mi ierţi incapacitatea de ascensiune în lumea ideilor tale. Mă tem că sunt cu mult prea firav, prea slab în puteri pentru a mă putea înălţa la nivelul iubirii tale ciudate. De fapt, nici nu ştiu dacă tu poţi oferi cu adevărat cuiva dragoste.
Cred uneori că te-ai jucat de fapt cu mine. M-ai ridicat din abisul în care zăceam şi m-ai urcat pe o culme, doar pentru a avea satisfacţia de a mă arunca tu de la o înălţime şi mai mare. Ţi-ai râs de mine, m-ai umilit şi într-o zi mi-ai spus: "Bănuiam că în astfel de situaţii îţi iei papucii şi te duci... De ce nu faci asta şi acum?" Ei bine, nu ştiu de ce n-am făcut-o atunci. Nu ştiu de ce am aşteptat până astăzi.
Am recitit tot ce ţi-am scris şi realizez că nici măcar nu mi-am dus visul până la capăt. Dar nu-i nimic. În paginile acestea va rămâne îngropat, fără nici un epitaf, un idiot.

[IRINA]
Frica şi dragostea dau uneori aceeaşi senzaţie, acelaşi gol enorm în stomac, aceeaşi încleştare rece a măruntaielor, aceeaşi stranie strângere de inimă. Nu ştie dacă acum îi este teamă, sau dacă dragostea din ea răbufneşte, ştie doar că această teribilă senzaţie îi vine de la Vlad. S-a străduit să plângă, pe întuneric, a ascultat de la un capăt la altul banda ei cu muzică tristă, dar n-a reuşit să verse nici o singură lacrimă, a stat doar liniştită, cu ochii închişi, gândindu-se la cel care pleacă. De ce oare singură l-a îndepărtat pe Vlad? De ce i-a scris lucruri atât de idioate? De ce s-a străduit să pară atât de rece? Spera să afle dacă e îndrăgostit, spera să-l facă s-o iubească şi mai tare? A jucat teribil de prost şi era cât se poate de firesc să piardă.
Nu s-a dus astăzi la liceu. Nu se simţea în stare. A rătăcit pe străzi, mergând în neştire prin ploaia amestecată cu ninsoare. Paşii au purtat-o singuri până la scrânciobul de altădată. Nu mai fusese acolo de pe vremea când îl iubea pe Alex. Între timp terenul viran se umpluse cu blocuri urâte, care păreau deja murdare. Leagănul rămăsese la locul lui, pierdut printre mormanele de moloz. Se însera şi la ferestrele noilor blocuri se aprindeau rând pe rând luminile. Ghemuită pe scândura crăpată a scrânciobului, Irina a scos la iveală caietul chinezesc şi, aşezându-şi-l pe genunchi, a început să citească printre lacrimi şi picături de ploaie rândurile aşternute de Vlad. O melodie i-a stăruit apoi toată seara în minte: Rain and Tears - Aphrodita's Child. Era atât de potrivită stării ei sufleteşti! Ar fi vrut s-o asculte pe întuneric, cuibărită la pieptul lui Vlad.

[IRINA - CAIETUL CHINEZESC]
Ieri mi-a fost teamă, astăzi accept totul, inclusiv plecarea ta. Căci ştiu că nu vei rezista multă vreme departe de mine. "Îl iubesc", scriam obosită aseară, nu o scriam pentru prima oară, am scris-o de atâtea ori pe atât de multe pagini, am scris-o mai întâi când tu nici măcar nu bănuiai. Scriam asta uneori doar pentru că-mi făcea bine să ştiu că te iubeam, alteori pentru că nu mă mai simţeam în stare să te iubesc la fel de tare. Aseară, însă, scriam "îl iubesc" ca şi cum m-aş fi oprit cu adevărat în faţa ta şi ţi-aş fi spus ce simt pentru tine. Şi-atunci senzaţia de teamă şi de neputinţă a dispărut şi am rămas doar cu sentimentul limpede că te iubesc simplu, aproape prieteneşte. Că te iubesc şi în faţa iubirii mele nimeni nu mai poate face de-acum nimic, nici măcar eu însămi. Tu nu poţi pleca total de lângă mine. Nu vei putea niciodată. Eu nu am pierdut decât o singură luptă până acum. Vor mai fi şi altele. Eşti puternic şi recunosc asta. Eşti puternic pentru că te iubesc. Şi ar ajunge numai atât ca să fii tu învingător de fiecare dată...

[IRINA - CAIETUL CHINEZESC]
Ca să te uit mai uşor, am încercat să-mi imaginez că te-am lăsat undeva, într-o gară întunecată, şi că pe mine trenul m-a dus departe. Am reuşit să-mi închipui că mă aflu într-un compartiment pustiu şi un timp am uitat să mă mai gândesc la tine. La ce bun, la ce bun să existe trenuri şi gări în lume? Poţi să-mi spui? De ce mi se părea că trenul meu stă pe loc şi doar gara ta alerga prin întuneric, departe, tot mai departe de mine?
De când ne-am despărţit, sufăr de frig şi de singurătate. Dimineaţa, când ceasul mă trezeşte, îmi vine să plâng. Rămân sub plapumă, învelită până la gât, cu mâinile pe piept, sub pijama, să mi se încălzească. Apoi mă scol nefericită, intru în baie şi stau mult timp în faţa oglinzii, analizând fiecare detaliu. Mi-a răsărit un coş pe nas, nu ştiu cum să-l ascund, mă înspăimântă ca şi cum ar fi o rană. Dau drumul la apă, o încerc cu degetul, apoi mă spăl fără nici o tragere de inimă. Îmi îndrept sprâncenele cu o periuţă. Mă îmbrac apoi alene şi plec la şcoală fără să mănânc. Aceasta este monotonia stabilită din fiecare dimineaţă. Seara, la culcare, totul se petrece aproape în sens invers. Adorm greu, cu ochii în tavan, încercând să-mi creez o anumită atmosferă de gânduri.
Acestea sunt serile şi dimineţile mele, Vlad, despre ele nu ţi-am vorbit niciodată. Doamne, îmi vin atâtea lucruri în minte pe care am omis să ţi le spun când eram împreună!
Curios, simt astăzi o singură senzaţie, poate cea mai simplă dintre toate: senzaţia de limpede. Da, Vlad, mi se pare că totul în jurul meu este aşa de imens şi de limpede şi mă întreb câteodată dacă fericirea nu izvorăşte cumva din limpezime? De câteva zile încoace mă joc pe derdeluş cu săniuţa, împreună cu copiii din cartier... Nu ştiu de ce am crezut că e mai bine să fiu mare. Fericirea o găsesc în interiorul meu. Am impresia că o pot clădi cu mâinile mele. Mă simt limpede şi curată, ca o lacrimă ce stă să cadă. A iubi este cel mai stupid lucru din lume!
Sunt cu adevărat departe de tine, Vlad, nu prin distanţa care ne desparte, ci datorită noilor mele gânduri. Mă gândesc la tine ca la o minge pierdută în iarbă, demult, în copilărie, pe care nu am mai găsit-o niciodată şi pentru care am plâns, convinsă că nu voi mai avea nicicând una la fel de frumoasă. Mă gândesc la tine ca la prima povestire pe care am citit-o când eram copil, un basm de Wilhelm Hauff, Muck cel mic. Mi s-a părut această istorisire minunată, însă am rătăcit până la urmă cartea. Am trăit ani de zile cu speranţa că o voi reciti într-o zi. Am zărit-o de curând într-o librărie şi am cumpărat-o. Dar nu am reuşit să regăsesc în paginile ei, cu mintea mea de acum, atmosfera fantastică de altădată.
Oare aşa va fi atunci când te vei întoarce? Visez oare atât de mult la clipa aceea, doar ca să constat că nu vei mai fi asemeni celui pe care inima mea îl aşteaptă?

[VLAD - CAIETUL CHINEZESC]
Iartă-mă că am pătruns iarăşi în gândurile tale. Am simţit dintr-o dată acut nevoia să-ţi vorbesc. Îmi este imposibil să continui a fi aşa cum sunt acum, cu raţii, ca puşcăriaşii. De o vreme încoace, încerc zadarnic să mă apropii de mine însumi, călcând cu grijă, pe vârfuri, ca să nu-mi trezesc conştiinţa. Sunt bolnav, sufletul meu e mâncat de arşiţă... De ce oare trebuie să aştept atât de mult însănătoşirea? Încerc să nu te văd, dar te caut din priviri pretutindeni. Şi zăresc în ochii tuturor lumina ochilor tăi, străpungători şi invincibili. Am nevoie de privirea ta, singura care mă mai poate găsi în abisurile absurdului unde m-am prăbuşit. Te vreau din nou alături de mine... E greu să spun un asemenea lucru acum, când lacrimile tale nu s-au uscat încă. Nu vrei să credem amândoi că a sosit mai devreme primăvara? Să ne închipuim că nu a mai rămas pe nicăieri nici un strop de zăpadă?

[IRINA]
Ar fi vrut să-i ceară să plece, să se întoarcă - aşa cum spusese - tocmai la primăvară sau, şi mai bine, să o lase definitiv în pace. Însă nu se mai simţea în stare să stea departe de el nici măcar o singură secundă. Ştia că el a revenit lângă ea, dar că se va îndepărta apoi iarăşi, pentru că Vlad era cu adevărat prietenul ei, vântul, care vine şi pleacă şi din nou se întoarce, doar ca să plece iarăşi, ducând cu sine tot acest zbucium şi această perpetuă schimbare, care o vor atrage mereu spre el ca un ţărm necunoscut de mare.

[VLAD - JURNAL INTIM]
Am străbătut momente atât de plăcute alături de Irina, seri de basm într-o singurătate şi o linişte depline, când nu mai simţeam decât răsuflarea ei învăluindu-mă, zămislind în aerul îngheţat forme surprinzătoare. Am trăit alături de ea clipe de o fericire inexprimabilă.
Atunci mă simţeam puternic, acum mă simt mai slab ca niciodată. Împlinesc optsprezece ani şi constat că nu mai pot trezi nimănui încrederea în mine. De ce oare părinţii Irinei mă urăsc în asemenea măsură, fără ca măcar să mă cunoască? Cum pot fi atât de egoişti? De unde această gelozie? Mă intrigă şi mă obosesc toate discuţiile pe care ea le are acasă.
Părinţii Danei au avut, totuşi, încredere în mine, m-au considerat capabil să am grijă de fiica lor. De ce atunci nu am rămas acolo unde eram primit cu căldură? Pentru că m-am temut să nu devin un sclav, din cauza asta am plecat. Pentru că mă simt infinit mai bine când am pentru ce lupta. Chiar dacă pe cerul fericirii mele iluzorii trec atât de des nori mari şi negri, vestind în permanenţă furtuna.

[IRINA - CAIETUL CHINEZESC]
Ce caut eu lângă tine n-am reuşit încă să aflu. Te privesc uneori şi mă întreb de ce m-am lăsat antrenată în această nesăbuită dragoste. Noaptea trecută, în timp ce mă zvârcoleam pe covor ca o insectă strivită sub pantof, mi se părea că nimic nu mai poate răscumpăra de aici înainte greşelile pe care le-am înfăptuit faţă de părinţii mei, faţă de tine, faţă de mine însămi. N-am scos nici un sunet în timp ce EA mă lovea ca pe un animal. Ştiam că oricum nu am dreptul să mă apăr. Am rămas pe jos, aşa cum am căzut când m-a împins pe neaşteptate. Îmi rupea caietele şi nu înţelegeam ce face, nu puteam să cred. Aşa ceva nu mi se putea întâmpla tocmai mie, îmi spuneam. M-am târât în genunchi şi i-am cuprins picioarele, implorând-o: "Nu le rupe - am rugat-o - iartă-mă! Iartă-mă! Fac ce vreţi voi, cereţi-mi orice, dar nu le rupe, mamă! Te iubesc, mamă, te iubesc, numai pe tine te iubesc! Dar nu-mi rupe caietele..."
Nu ştiu de ce spuneam asemenea lucruri. Doream poate să-i dau a înţelege că jurnalele mele erau fără de preţ, că nu le concepeam pierderea? Sau mai degrabă îmi era pur şi simplu frică de bătaie, o teamă ancestrală, înţelegi? Ţipam ca să-mi scap pielea, dar îmi era ruşine, pentru că trăirile mele mi se păreau atât de primitive. Aş fi vrut ca EA să nu observe că-mi era teamă. Aş fi vrut, mai ales, să nu-mi simtă frustrarea de a nu avea dreptul să mă apăr... O rugam să nu-mi rupă caietele ca să ofer lacrimilor mele un pic de demnitate. Îi spuneam că o iubesc numai pe ea, ca să-mi pot regăsi raţiunea.
Când teama pentru integritatea mea corporală s-a risipit, m-a cotropit o spaimă şi mai mare. Da, Vlad, mi-a fost teamă să nu te pierd. Să nu fiu silită să renunţ la tine. A fost primul meu gând după ce s-a sfârşit durerea... Suferinţa fizică şi cea morală sunt câteodată aproape îngemănate. Dar dacă prima se vindecă adeseori repede, cealaltă rămâne multă vreme vie şi sfredelitoare.
M-am întrebat în toiul nopţii în ce măsură are EA dreptate. De ce mă consideră o destrăbălată? Cu ce sunt eu mai rea decât multe alte fete? Ce este de condamnat în sentimentul meu pur, care credeam că mă înalţă? De ce mă forţează astfel să aleg între ea şi tine? Crede oare că dragostea pe care i-o port va ieşi învingătoare, sau pur şi simplu ignoră riscul de a mă pierde pentru totdeauna? Cu multă vreme în urmă, îmi spunea: "Nimeni, niciodată, nu te va iubi mai mult decât te iubeşte mama ta." Este oare adevărat? Cum ar putea să fie, când mă vede plângând şi nu face nici un gest ca să mă liniştească, să-mi ridice de pe umeri această enormă suferinţă înainte de a mă strivi?

[VLAD - JURNAL INTIM]
Ne aflăm astăzi într-un moment de criză.
Ne-am îndepărtat încet unul de altul, ca şi cum am fi obosit. Minţim amândoi, fiecare încearcă să-l înşele pe celălalt... Suntem plictisiţi, dar în acelaşi timp ne stăpâneşte o curiozitate animalică. Ne-am pierdut raţiunea în repetate rânduri şi am fi putut s-o pierdem total... Eram însă mai conştient de cât speram îmbătându-mă cu acele forme pure ale virginităţii pe care teama de a nu le pângări te face să nu abuzezi prea mult de puterea ta de abţinere. Iar Irina... când vrea să-şi ascundă inferioritatea într-o situaţie, ea acţionează animalic în sensul contrar ei. O simplă insuficienţă de stăpânire poate fi uşor mascată de ea prin dublul înţeles al câtorva cuvinte dure de adio, dar aceasta nu ca o pedeapsă pentru lipsa de pudoare, ci ca o modalitate de exprimare a spiritului ei acut de conservare. În definitiv sunt atât de complicate aceste lucruri, încât prefer să nu mă mai gândesc la ele.
Oare dacă n-aş iubi-o, aş mai sta astăzi la discuţii, când cu o singură privire aş fi putut pune capăt atâtor nervi şi zile fripte? Este atât de ciudată Irina! Nu demult o consideram o fiinţă ideală, apoi mi s-a părut că am găsit o femeie, un înger şi un drac în aceeaşi piele.
Mă doare capul.
În jurul meu este un zgomot infernal. Da, Pictures At An Exhibition (Emerson, Lake & Palmer). Mestec gumă, primind sunetele din toate părţile. Magnetofonul urlă şi mă linişteşte... Am văzut-o astăzi pe stradă cu Sorin, umblau unul lângă altul pe asfaltul încins de soare şi mi s-au părut murdari, îmbibaţi de praf şi de sudoare, simţeam o adevărată repulsie uitându-mă la ei. Am întrebat-o apoi la telefon de ce acceptase să iasă cu el. Nu m-a certat, cum aş fi crezut, pentru că-i ceream socoteală, mi-a spus doar simplu că-şi caută din timp un refugiu şi că Sorin este deocamdată singurul la îndemână. M-au durut cuvintele ei. De ce a trebuit să-i dea altuia iluzia victoriei, când încă nu o are?
Ar mai fi apoi aceste zile lungi de libertate forţată pe care Irina mi le impune uneori, examenele la care mă supune în permanenţă, pe care le trec încet şi greu, frământat de îndoială. Alături de ea mă simt ca deasupra unei prăpăstii, atârnat de un fir subţire, gata să se rupă, iar moartea care mă aşteaptă jos mi se pare o femeie misterioasă şi excitantă, care mă tentează peste măsură. Nu pot face nimic împotriva Irinei, nu-i pot împiedica jocul... Ştiu că în curând mă voi trezi în faţa unei renunţări. Şi-mi pun continuu aceeaşi întrebare: mă va găsi oare pregătit?

[IRINA]
Trăiesc o dragoste care se stinge... Îmi dau bine seama... Nu are rost să mă mai amăgesc cu speranţe deşarte. Alături de tine nimic nu mai e sigur. Am obosit, am îmbătrânit dintr-o dată. De fapt este vară şi timpul mi-o ia înainte. Aş vrea să fiu în vacanţă, departe de tine... Să regăsesc florile de sângele voinicului şi mireasma căpiţelor de fân. Mi-e dor de drumurile de ţară şi de dealuri.
Nu sunt încă hotărâtă asupra cuvintelor de rămas-bun pe care ar trebui să ţi le spun, nici asupra sfaturilor inutile dinaintea despărţirii. Vezi tu... totul a fost atât de ciudat între noi, încât nu am izbutit să te încadrez în nici un tipar cunoscut. Toate cuvintele pe care le-aş putea rosti mi s-ar părea simple lozinci. Încercarea de a te rupe din propria mea existenţă este poate singurul lucru pe care îl mai pot face de-acum pentru tine.

[VLAD]
Au trecut câteva săptămâni pline de frământări neînchipuit de grele pentru mine. Am obosit. Aş vrea să redevin eu însumi, măcar pentru un moment, să-mi regăsesc libertatea, să-mi redescopăr prietenii... să fiu din nou copil... aşa ca ieri. Ieri am fost singur în parcul Herăstrău. M-am plimbat cu vaporaşul, am rupt pe furiş florile, am agăţat o domnişoară. M-am simţit ca un puşti de zece ani care nu ştie încă nimic despre viaţă. Şi am fost fericit, Irina. Apoi, seara, am crescut din nou, brutal, am fumat mult şi am stat la planşeta mea de desen, cu fruntea îngropată în palme şi m-am consumat enorm, am ars ca o lumânare. Şi ştii de ce? Ca să încerc să uit că te iubesc. Să uit această dragoste pătimaşă, s-o alung înainte de a mă distruge. M-am frământat căutând o rezolvare, o cale de compromis.
Iartă-mă, Irina, ai crezut poate că nu voi renunţa niciodată la tine. Mă simt vinovat că te-am amăgit. Dar riscul ca timpul să ne găsească mereu împreună mi se pare de nesuportat. Nu mai pot accepta ca singura mea hrană să fie imaginea ta din fiecare zi. Mă înspăimântă gândul că s-ar putea cândva să te iubesc şi mai mult. Tu nu eşti cu nimic vinovată. Te-ai purtat cu mine cu infinită dragoste. Tu totul ai făcut cu dragoste. Şi poate cu multă, foarte multă inconştienţă. Vinovat este doar sufletul meu nestatornic şi contemplativ, care s-a învăţat să aştepte mereu să cadă ceva de la celălalt, ca un câine flămând care se vântură pe sub masă când îi mănâncă stăpânii.

[IRINA]
Mă aflu de câteva zile în Bucureşti, m-am întors înainte de vreme. În oraşul copilăriei mele de pe malul Dunării unde m-au trimis părinţii în vacanţă, ca să scape de mine, timpul s-a scurs liniştit ca o apă de şes. Am lăsat lucrurile să se desfăşoare în voia lor, fără să intervin din afară. Nu mi-am îngăduit să-mi fac nici un fel de planuri. Într-o zi, totuşi, mi-a fost dor de mare, atât de dor, încât nu am reuşit să-mi alung un gând, cu toate că-mi promisesem că le voi alunga pe toate: m-am gândit că, întrucât îmi este atât de dor, nu voi vedea probabil marea anul acesta... şi poate că nu o voi mai vedea niciodată.
De tine nu mi-a fost dor decât în clipa când m-am urcat în tren ca să mă întorc acasă. Atunci abia mi-a fost dor, pe coridorul încins al vagonului care se zgâlţâia din toate încheieturile, în bătaia soarelui, în faţa ferestrei deschise care îmi oferea iluzia unei răcori trecătoare, în schimbul unui munte de praf ce se încrusta în pielea mea înfierbântată. Şi tot atunci am simţit că este inutil să revin acasă mai devreme decât era prevăzut în speranţa că te voi întâlni, pentru că ceva, nu ştiam prea bine ce anume, îmi va răsturna toate planurile.
Aseară, totuşi, când ţi-am auzit vocea în receptor, mi-am spus că sunt în definitiv o fiinţă norocoasă. Ai fost însă străin şi rece. M-am simţit departe, tare departe de tine. Şi nu mi-a părut nici rău, nici bine. M-am simţit oarecum ca în seara în care am hotărât să mă întorc acasă, când îmi pierdusem orice speranţă de a mai primi o scrisoare de la tine, am stat în seara aceea multă vreme pe malul Dunării, în bătaia rece a brizei, stârnind suspiciunea grănicerilor. Am stat de vorbă cu mine însămi, întrebându-mă de ce nu ştiu, de ce nu vreau, de ce nu pot să fiu femeie. După care am închis ochii la tot ce avea să se mai întâmple cu mine.

[IRINA - CAIETUL CHINEZESC]
Este pentru prima oară când încep un nou an de şcoală fără nici un fel de planuri de bătaie. Timpul a trecut ca un burete peste toate iluziile mele. Am ajuns la vârsta iubirii şi a idealurilor, fără nici o iubire şi fără nici un ideal. Sunt absolut indiferentă faţă de tot ce mi se întâmplă, faţă de tot ce mă înconjoară. Nu mai am la ce mă gândi seara, când pun capul pe pernă, obosită de monotonia zilei care s-a scurs, nu am ce-mi aminti când stau singură între patru pereţi, uitată de toată lumea. Aşa au trecut zilele mele de când Vlad m-a părăsit: nouăzeci la număr, nici mai multe, nici mai puţine. Sunt astăzi cu nouăzeci de zile mai bătrână... Şi totul în viaţa mea mi se pare uniform, monoton, rectiliniu, agasant. Cât m-am săturat de această existenţă banală!
Aş vrea să mor...
Aş vrea să moară el...
Cum oare altfel m-aş putea îndupleca să mă opresc aici, unde s-a oprit şi dragostea în mine? Merg mai departe, bezmetică, prăbuşindu-mă tot mai în adânc, urându-l din ce în ce mai tare... Sunt toată plină de otravă. Ce îngrozitor mi se pare chipul meu mânios, atunci când scrâşnesc revoltată din dinţi fără să mă pot stăpâni, când vreau să muşc şi să zgârii ca turbată!
Şi, totuşi, este el oare vinovat? Cum poţi condamna un om care nu mai este capabil să iubească? Nu am reuşit să-l iubesc firesc şi dragostea mea l-a obosit. Dar oare eu am fost vinovată cu ceva? Am urcat mereu pe o scară, aspirând spre înălţimi... Am luptat să-mi ridic dragostea cât mai sus, n-am vrut s-o banalizez, s-o temperez nici o clipă. Dar el s-a temut de dragostea mea ciudată. De aceea a doborât-o atât de jos...
Privesc pe fereastră... Ce înserare tristă! O singură stea s-a rătăcit pe cer şi clipeşte parcă vinovată. Uneori îmi este atât de dor de visul scânteietor pe care l-am trăit şi aş vrea să-l mai trăiesc odată. Apoi îmi revin şi încep a contempla cu ochii neînduplecaţi realitatea. Urăsc atât de mult aceşti patru pereţi neprietenoşi între care mă simt prizonieră, urăsc acest caiet din faţa mea, cu toate poveştile lui stupide... Aş vrea să fiu liberă, să pot alerga cât mai departe de propriile mele obsesii... Aş vrea să dispară din istoria timpului această seară nostalgică şi să moară, acolo pe cer, şi ultima stea spânzurată.

[IRINA - CAIETUL CHINEZESC]
Ce dimineaţă minunată! Lumina soarelui tomnatic se revarsă difuză, lăsând răsăritul încă învăluit în ceaţă... O tânără fată, afară, plimbă în lesă un câine, merg amândoi agale, cu luare-aminte, făcând frunzele căzute din copaci să foşnească... Ceva mai devreme am ascultat un cântec vesel la radio... Şi din toate aceste lucruri minunate, mi s-a trezit deodată dorinţa de a plânge. Şi am plâns, liniştitor ca într-un basm de Andersen. Am plâns ca să topesc bulgărele de gheaţă care mi-a cuprins de-atâta vreme inima. Am plâns ca să mă întorc la viaţă...
Ce aspect jalnic are astăzi existenţa mea! Drumurile mele parcă s-au sfârşit. Şi ca orice om care a ajuns la capăt, privesc o clipă înapoi. Câtă dezordine! O tarabă de piaţă pe care precupeaţa şi-a aruncat de-a valma toată marfa ei de proastă calitate...
Oh, în definitiv nici măcar nu ştiu ce se întâmplă cu mine... Ca să mă răzbun pe propriile mele idei, m-am tuns foarte scurt. Acum sunt aproape cheală. Am fost la film într-o zi, cu trei băieţi pe care tocmai îi cunoscusem. M-am înscris la Biblioteca Americană, mă excită când miliţianul de la poartă îmi controlează buletinul şi-mi notează numele în registrul din ghereta lui mizerabilă. În rest... colind oraşul zile de-a rândul, singură cu gândurile mele, făcând cumpărături inutile care mă reconfortează.
Mă simt în mijlocul acestei lumii complet străină şi totuşi cu mult mai puternică decât înainte. Îmi place să tac şi să privesc în jurul meu cu indiferenţă, poate resemnată. Şi am ajuns să fiu de acord cu tot ce mi se întâmplă...

[VLAD]
Mi-ai telefonat doar ca să-mi spui că sunt un ticălos... A fost suficient să înţeleg pe unde îţi umblă iarăşi gândurile. Ţi-am jurat că n-am să te mai părăsesc niciodată şi iată că neîncrederea ţi-a jucat o nouă festă. Ştii prea bine că te iubesc. M-aş putea îndrăgosti de tine la infinit, aş lua-o cu tine de la capăt de mii şi mii de ori! Şi-atunci cum poţi să crezi mereu că am să te părăsesc?
De acord, îmi cer iertare pentru ultimele zile. Dar n-am avut chef de nimic, nici de lecţii, nici de telefon, ştii bine că uneori se mai întâmplă şi aşa... Rudi, prietenul meu din copilărie, este mort. Făcea armata în Israel. Jeepul în care se afla a trecut peste o mină şi a sărit în aer. Rudi e mort, mă înţelegi? Nu avea decât optsprezece ani... Te-ai gândit vreodată ce înseamnă să pieri la o asemenea vârstă? Ţi-a trecut prin minte până acum că nu suntem, totuşi, nemuritori? Când am primit această veste nu am mai fost capabil să mă gândesc la nimic altceva. Este atât de măruntă şi fără de nădejde viaţa noastră, a tuturor. Cum se poate trăi cu un asemenea adevăr? Spune-mi, tu poţi?
Am considerat în acele momente drept total lipsit de sens felul în care tu te frămânţi pentru nimicuri, uitând că există pe lume lucruri cu adevărat grave. Aproape că am vrut să te pedepsesc pentru preocupările tale atât de superficiale. În seara aceasta, însă, când am găsit cutia de somnifere pe noptiera ta şi m-am gândit c-ai fi putut dori să mori, mi-am spus că în definitiv, mărunte sau nu, problemele tale te fac să suferi şi, atâta timp cât te iubesc, nu ar trebui să îngădui asta şi cu atât mai puţin să mă fac eu însumi vinovat de suferinţele tale. Încă o dată m-ai făcut să înţeleg cât de mult pot greşi prin actele mele. Am revenit acasă îngândurat şi m-am aşezat la planşeta de desen. Te-am văzut materializându-te printre elipsele şi tangentele mele. Am încercat să te mângâi, însă nu aveam în faţa mea decât o plăsmuire înfiripată în câmpul unei planşe albe... Hârtia se uscase, căci a fost udă. Am plâns deasupra ei ca un copil, să ştii, aşa cum plângi când eşti pe cale să pierzi ceva de preţ. Plângi ca să te resemnezi, sau plângi pentru că eşti lipsit de curaj? Nu ştiu... le simţeam pe amândouă...
Voi ieşi din nou afară, în noaptea rece şi înzăpezită, ca să-ţi strecor cuvintele mele pe sub uşă. Mi se pare a fi acesta un prea mărunt sacrificiu faţă de ceea ce consider că meriţi. Aş face orice pentru ca mâine dimineaţă să-ţi întâlnesc privirile calme şi senine. Aş face orice ca să-ţi recâştig încrederea în mine. Îţi jur, Irina, că niciodată n-am să te mai părăsesc! Ţi-o jur iarăşi şi iarăşi... Poate îţi va ajunge.

[IRINA]
Brusc, rafalele de vânt o înconjoară din toate părţile, ca şi cum ar dori să-i vorbească. Şi, fără să se întrebe cum şi cu ajutorul cui va descinde din înaltul cerului, se gândeşte la Vlad, pe care îl mai simte încă aievea lângă ea, întrebând-o râzând ce melodie i-a dedicat pentru aniversare. Şi dintr-o dată, urăşte cu înverşunare acest cântec fără rost care s-a ivit într-o zi în existenţa ei, ca o predestinare. "Ah, ai văzut că m-ai minţit...", începe Irina să plângă în hohote deznădăjduite, ducându-şi mâinile crispate spre faţă, zguduindu-şi trupul. "Mi-ai promis că n-ai să mă mai părăseşti... Şi iată că iarăşi ai plecat, prietenul meu, vântul..."
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer