And what if I told you Shakespeare never wrote a single word?
De pe ecran, Derek Jacobi mă duce direct în paginile lui Stephen Greenblatt sau ale lui Harold Bloom, în intimitatea teoriei oxfordiene, în fervoarea de tinereţe a oricărui anglist care face pe detectivul în ale filologiei. Şi încă pe ce temă... Da, am trecut şi eu pe-aici. Recunosc.
Din sala de cinema de unde mă uit la Anonymous, filmul lui Roland Emmerich despre atât de discutata identitate reală a lui, a celui care a scris Romeo şi Julieta, Regele Lear, Hamlet, Macbeth, a admiratorului Doamnei Brune, a minţii care a transgresat astronomia, istoria, metrica, filozofia, psihologia şi inovaţia literară de până la ea, prefaţând genuri, specii şi execuţii de personaje de până în neîncrezătoarele noastre zile literare, rememorez, involuntar, un dialog. E tot târziu, tot seară.
37 de piese, 154 de sonete, 2 poeme şi şase semnături. Despre Shakespeare s-a spus ba că ar fi fost, de fapt, Bacon, ba că ar fi fost Marlowe... Dumneavoastră ce credeţi?
Întrebarea mea a călătorit, atunci, într-un eter care s-a umplut, rotund, încrezător, superb articulat de răspunsul doamnei Deborah Shaw, director asociat la Royal Shakespeare Company. Era în 2006, anul în care Shaw a condus şi a organizat The Complete Works Festival, un efort fabulos de a-l redescoperi pe Shakespeare prin viziunile unor Declan Donnellan sau Michael Boyd. De la ea am o imagine care, pentru mine, surprinde esenţa operei shakespeariene. Dacă te urci în podul unei case, cu un pahar de vin şi un volum de sonete ale lui Shakespeare, sau cu oricare dintre piese, îmi spunea ea, nu mai contează dacă eşti în 1800, 1900 sau în anii 2000, nu contează ce vârstă şi ce culoare ai, dacă ai crescut în Japonia sau în Brazilia, dacă eşti abia ieşit din adolescenţă sau în pragul senectuţii. Contează doar sângele care fierbe sub presiunea aceloraşi sentimente - gelozie, iubire, teamă, ură, loialitate, contează vraja care se ţese şi se desţese, schimonoseala unui chip în suferinţă, atingerea unei mâini îndrăgostite, privirea comprimată într-un singur iris al unei mulţimi adoratoare. Contează faptul că te mişcă. Din străfunduri. Oricine ai fi.
Shaw nu m-a lăsat s-o duc pe teritoriile nesigure ale speculaţiilor cu privire la identitatea lui Shakespeare. Mi-a spus că noi, generaţii după generaţii după generaţii de filologi elitişti nu suntem încă pregătiţi să acceptăm că geniul acestui om a fost atât de mare încât a recuperat în timp incredibil de scurt orice lacună culturală ar fi avut şi că a lăsat, apoi, creaţia să izbucnească din el cu o forţă încă neîntâlnită la niciun alt autor. Niciodată.
Pe ecran, în 2011, Shakespeare, însă, e o butaforie, iar autorul propus pentru glorie se numeşte Edward De Vere. Bănuiam că el o să fie - eroul teoriei oxfordiene. Dincolo de alegerea lui Roland Emmerich mai stau, însă, şi alte nume. Cel al Ducelui de Derby, cele ale deja amintiţilor Francis Bacon, Christopher Marlowe şi chiar şi o ipoteză extravagantă conform căreia Shakespeare ar fi fost, de fapt, Cervantes. De unde atâta neîncredere că un singur om ar fi putut să-i poarte în propria materie neuronală pe Titus Andronicus şi pe Cleopatra, pe Iulius Caesar şi pe Lady Macbeth, pe Shylock şi pe Titania, pe Mercutio şi pe Ofelia? Din faptul că, aşa cum spuneam şi mai devreme, nu se păstrează niciun manuscris, nimic în afara celor şase semnături tremurate, din abundenţa cunoştinţelor fine din toate, dar toate domeniile posibile şi imposibile, culminând cu un limbaj curtenesc greu de dobândit într-un orăşel cunoscut numai pentru comerţul cu oi, ca Stratford, cu intertextualităţi ale operei shakespeariene cu marile scrieri ale lumii, la care autorul nu ar fi avut cum să aibă acces, cu aluzii politice fine, cu perpetua dovadă a unei educaţii extrem de minuţioase şi de costisitoare, cu viziunea deloc amabilă a lui Shakespeare asupra clasei mijlocii, din care provenea, în fapt (personajele pozitive sunt întotdeauna nobili, cu purtări alese, vexaţi de grobianismul omului din popor, al parvenitului, al mulţimii periculoase).
Frustrarea pricinuită de acest enorm vid de informaţie şi de aceste nepotriviri între foarte întreprinzătorul "jupân" William Shakespeare, din Stratford şi meditaţiile lui Hamlet, sau ale lui Prospero a dus la contestarea congruenţei dintre personajul istoric şi autorul de facto al pieselor şi al sonetelor de către un număr important de intelectuali, de-a lungul timpului, între care Sigmund Freud, Henry James, Charlie Chaplin, Orson Welles.
Presupusa moarte înscenată a lui Kit Marlowe, într-o casă conspirativă şi reinventarea lui auctorială ca William Shakespeare a fost, într-o vreme, la fel de în vogă cum a fost şi teoria identităţii colective a unui grup de scriitori dispuşi să-şi sacrifice orgoliile personale pentru gloria privată de a scoate la lumină o operă cum nu s-a mai văzut, una care să vorbească, peste vremuri, pe limba lui, oricărui om care se retrage în podul unei case, singur, cu o carte şi cu un pahar de vin.
Le revăd pe toate, mental, în timp ce, pe ecran, draperia din spatele căreia cade, răpus, Polonius capătă substanţă reală. Le reiau, în drumul spre casă. Le reluăm, de fapt, în tandem. M. şi cu mine bem un pahar de vin non-existent din cupa unui vers mestecat de un actor, într-un film al zilelor noastre, până când aerul se umple, pentru mine, nu de revelaţii tardive, ci de replica în care încape toată goana, toată febra, toată scenarita de secole, strînsă în chinga întrebării lui Derek Jacobi:
Ştii care e, de fapt, elementul de seducţie ale poveştii ăsteia? Faptul că n-o să ştim niciodată care e răspunsul.