Moise - la Roma

Nu e uşor să scrii despre Roma. Exista semnalat de mult sindromul de suprasolicitare estetică, dar cred că mai există unul cel al amuţirii muzelor, a inspiraţiei. Pur şi simplu după atâtea exclamaţii îţi dai seama că nu se mai poate spune nimic. S-a spus tot. Mă aflu la două zile de la întoarcere şi în cap am încă o vâltoarea de gânduri şi impresii. Cu siguranţă nu se poate spune nimic. Cineva din familie aşează pe perete tabloul mare a lui Moise. La plecare, după ce am discutat cu o colaboratoare despre proiectul cetăţeni europeană activă, pentru care mă pregăteam, mi-a spus: Du-te să vezi Moise ! O! dar câte sunt de văzut la Roma! Acum câteva minute tabloul a căzut. Brusc îmi revine în minte momentul vizitei. Evident, discutasem mult la faţa locului cu cei doi însoţitori ai mei. O prietenă, despre care am aflat cu ocazia celor 1000 de mile depărtare de ţară câte ne despart, ce diferite suntem şi expertul educaţional de la Geneva, Francois Audigier. Acesta din urmă, s-a dovedit un adevărat ghid care, de câte ori ajungem într-un loc important, spunea şăgalnic: Aici trebuie să fie o poveste pe care... am uitat-o (!) şi deschidea o cărticică mică precum o biblie. Aşa a făcut şi când am ajuns la Basilica di S. Pietro in Vincoli ce adăposteşte mormântul Papei Julius al-II - lea.

Statuia lui Moise iradiază. De forţă. E un lider cum se ştie. Un lider trădat de poporul pentru care a scris legile de inspiraţie divină. Se află la mijloc între divin şi vulg. Momentul surprins de Mighelangelo este momentul de furie când află că poporul s-a întors la închinarea de idoli. Scapă din mâini tablele de legi. Mâna dreaptă i se încurcă în barbă ca şi gândurile încâlcite şerpeşte. Din priviri ar trebui să vedem cum ies fulgere. Un picior este solid înfipt în pământ, cu celălalt e gata să se arunce (asupra cui?). Muşchii feţei sunt încordaţi şi în cap, Dumnezeule, apar acele două protuberanţe, despre care nimeni nu a desluşit pînă azi ce sunt. Se spune, după textele originale ale Bibliei, că, după viziune, la coborârea din munte acesta s-a întors înconjurat de "un nimb de raze". Nu mă satisface o asemenea interpretare si nici alte ştiute. De ce nu "coarne", aşa cum au comentata alţii, poate că liderul neînţeles în facerea lui de bine se transformă într-o furtună. Liderul trăieşte o dramă. Binele şi răul nu sunt atât de clar conturate şi separate. Dacă doar ne mângâiem ne minţim, nu progresăm. El, Moise emană forţă, dar şi durere. Poporul nu l-a înţeles. El totuşi trebuie să fulgere ca să impună legile. O luptă interioară imensă, o scindarea se degaja din el: să pedepsească pe cei ignoranţi trădători? Să renunţe la misiune descurajat de cele ce vede sau... nu?

Şi noi azi oscilăm între cultură, toleranţă valori democratice, dar pînă unde toleranţa, până unde răul în interiorul binelui? Democraţiile au acest defect de a accepta şi elementele non-democratice în interiorul lor; şi ne-implicarea alături de participare; şi non-valorile lângă valori. Vine o vreme când nu se mai poate, apele trebuie să se despartă. Discutăm la seminar de cetăţenie activă, responsabilă în societatea cunoaşterii, (după Lisabona) şi la câteva mii de mile se desfăşoară un crunt război. Coordonatorul se proiect se scuză că poate nu au ajuns la noi toate mesajele. Despre război argumente pro şi contra. Reprezentanţii Franţei vorbesc de tradiţiile culturale europene ca fiind mai importante decât valorile superficiale ale americanismului. O altă colega italiană ne invită să citim textele politice din limbajul de lemn şi altfel, să dăm interpretări, reformulări pedagogice, să ţinem seama de curriculum ascuns al studenţilor. Rescrierea mesajelor. Critica literară e în mare impas: urmărim invenţie de mijloace sau promovare de valori ? Şi în tot acest răstimp, rezistenţa la schimbare în sistemele educaţionale. Mă gândesc cum stăm noi aici pe malul Tibrului şi filosofăm. Oare nu se repetă istoria? Cultura greacă răspândită altădată de Roma imperialistă şi războinică. Poate aşa ar trebui să vedem Uniunea Europeană şi America. Numai că nu în succesiune, ci concomitent. Trebuie găsită o soluţie. Să creăm viitorul cetăţean ca identitate plurală: naţională, europeană şi / sau globală, cetăţean al lumii întregi. Îl privesc pe Moise şi văd lupta noastră interioară majoră, scindarea greu de suportat. Fiecare din noi, cu răspunderi în ţările noastre, măcar într-o clasă de copii dacă nu mai mult, repetăm de multe ori starea în care se află Moise, să mergem mai departe, să ne oprim... Moise se uită la noi şi, iată, nouă ne cresc, al naibii de repede, protuberanţele.