Rica

- Ricooo, lasă dracului covoru-ăla, c-a vinit revuluţia! Îţi arde de scos prafu’ din ţoale acuma, în miezu’ iernii? Şi taman azi. Du-te-n casă, că arată la televizor cum să-mpuşcă lumea la Bucureşti.

Rica tocmai ieşise la stradă, urcase covorul pe gard, cu mare greutate, se opintise să îl întindă, că era făcut sul ca să poată să îl care pe umăr, şi îi trăgea cu putere la beţe, pufăind din buze să alunge praful, să nu-i intre în gură. Adusese şi un lighean cu apă în care amestecase oţet, ca să perie covorul şi să-i dea luciu, şi îl pusese jos, lângă gard.

Trecuse cu bătutul de jumătatea medalionului când îi strigase vecina că a început revoluţia. Covorul, persan, grena şi cu flori mărunte, albastre şi albe, pe margine, de jur-împrejurul medalionului, de mare şi greu ce era, aproape că îndoise gardul.
- Ce revuluţie?


Rica era cea mai frumoasă femeie din sat; cel puţin noi, copiii, aşa o vedeam. Odată i-am şi zis mamei:
- Mamă, ce frumoasă e tanti Rica ! E cea mai frumoasă din sat, nu? Şi e veselăăă, toată ziua râde.
- E, e frumoasă! Veselă? Vai de capu’ şi de veselia ei, amărâta.
- Ba e frumoasă, şi tata a zis că e frumoasă, e cea mai frumoasă din sat.
- Când ai vorbit tu cu tac-tu despre Rica?
- N-am vorbit eu. L-am auzit când îi spunea lu’ nea Stoian.
- Ducă-se cu frumuseţea ei cu tot, mi-a răspuns mama furioasă. La ce-i trebuie, ce folos? De i-ar veni mintea la cap până n-o fi prea târziu. Da’ ia vezi-ţi tu de treaba ta de copil şi nu te mai băga unde nu-ţi fierbe oala !
- Da’ ce-am zis ?
- E, ai zis. E frumoasă, hai, acu’ du-te de-aci, că am treabă, nu-mi arde mie de prostiile tale. Auzi, că-i frumoasă Rica... maaare grijă pă capu’ tău acu’...

Eu am rămas tare nedumerită şi nu înţelegeam ce putea să o supere atâta întrebarea mea pe mama şi, chiar dacă nu am mai pomenit de asta niciodată, mie, în secret, Rica tot frumoasă mi se părea. Dar, ca să îi dau totuşi cât de cât ascultare mamei, m-am gândit că dacă Rica n-o fi chiar cea mai frumoasă femeie din tot satul, măcar de pe uliţa noastră, sigur e.

Era înaltă şi avea părul lung, strâns în coc, şi basmaua îi stătea umflată pe cap, în dreptul cocului, arătând-o parcă şi mai înaltă; câteodată îşi scotea basmaua ca să şi-o reînnoade la spate, mai strâns, şi-atunci o priveam pe furiş şi mă întrebam în sinea mea: "Oare până unde i-ar veni părul dacă şi l-ar slobozi?" Dar nu aveam curaj s-o întreb, nici nu ştiu de ce. Cel mai mult îmi plăcea când zâmbea -şi zâmbea întruna- că îşi dezvelea dinţii albi şi mărunţi, despărţiţi drept în mijloc, sus, între lopătari, de o strungăreaţă largă. Nu ştiu câţi ani avea pe vremea când umblam creanga pe uliţi şi pe maidane, ţinându-ne toţi copiii în urma ei; nici nu ne interesa pe noi, nouă ni se părea femeie în toată firea, doar avea şi ea patru copii -trei fete şi un băiat- măricei. Primăvara, când pleca să adune iarbă pentru porci sau lintiţă pentru raţe, ne lua şi pe noi cu ea, ne lua pe toţi, cu mic cu mare, toată şleahta. Alteori mergeam să culegem muşeţel sau, vara, să furăm de pe câmp porumb pentru fiert. Din mătasea aurie a porumbului, Rica ne învăţase să facem păpuşilor plete, pe care le prindeam cu bolduri înfipte în ţestele de plastic, iar din pănuşi le făceam rochiţe.

Mai încolo, spre toamnă, mergeam tot aşa, în gaşcă, să furăm de pe câmp paleşti de floarea-soarelui. Stăteam cu inima cât un purice, de frica paznicilor. Unul din ceată rămânea de şase, iar noi, ceilalţi, ne strecuram, cu sufletul la gură, printre prăjinile uscate, alegeam paleştile cele mai mari, cu seminţele cele mai burtoase, pe care apoi le mai ţineam câteva zile întinse la soare, până se uscau bine-bine, să pocnească straşnic între dinţi.

Când trecea pe lângă gardul fiecăruia dintre noi, Rica ne striga:
- Dochiţooo, Costeleee, Bâţâlancooo, haideţi la iarbă. Luaţi-i voi şi p-ăia a’ lu’ Ştirbu. Şi strigaţi-o şi pă Anuţa, o veni şi ea dacă nu-i mă-sa acasă.

Nu se oprea niciodată în loc să ne aştepte, alergam să o prindem din urmă, că ea mergea ţanţoşă înainte, ca o cloşcă, nu slăbea deloc pasul, şi, uite-aşa, încet-încet, ne strângeam o grămadă de copii pe lângă poalele ei. În urma noastră dădeau din coadă căţeii: Toni, roşcat, lăţos, cu picioare scurte, mereu flămând, era al Bâţâlanchii; Florică, alb cu pete negre şi cu coada stufoasă, zvelt şi mândru, mi-l adusese tata în dar, de ziua mea, şi nu plecam nicăieri fără el; Liza, a nimănui, cu blana scurtă şi aspră, slăbănoagă de-i numărai coastele.

Ce ne plăcea cel mai mult era că Rica se punea la mintea noastră, ne spunea glume şi poveşti, câteodată ne mângâia şi ne pupa, ne mai şi mustra când ne obrăzniceam prea tare sau făceam vreo prostie, dar, cel mai adesea, se apuca să ne îndemne să povestim noi câte-n lună şi-n stele, despre şcoală, bunici, joacă. Uneori, poveştile care ne amuzau erau spuse de mai multe ori, dar noi tot râdeam, de parcă le auzeam pentru prima oară.

- Ia zi, Maronca, cum a fost când a-ntrebat învăţătoarea într-a treia, la Cunoştinţe despre natură, dacă ştiţi ce plantă-i asta. Şi Rica rupea, dintre troscoturi şi urda-vacii, traista-ciobanului şi coada-şoricelului, un fir de păpădie primăvăratică, cu floarea galbenă şi ciufulită, şi-l ridica în sus, să ni-l arate, ca să vedem şi noi despre ce plantă era vorba.

Maronca mustăcea, şi noi la fel, chicoteam pe-nfundate şi aşteptam să mai auzim o dată povestea, ca să putem să râdem de-a binelea. Stăteam pe iarbă şi culegeam muşeţel, Rica ne arătase dinainte cum să rupem cozile florilor, cât mai scurte, şi ne spusese că numai leneşii smulg muşeţelul cu totul sau îl rup cu coada lungă şi cu frunze şi că asta nu foloseşte la nimic, aşa că, dacă n-avem chef de muncă, mai bine să stăm degeaba, întinşi pe iarbă, cu burta-n sus şi mâinile sub cap, decât să stricăm frumuseţe de muşeţel, să ne batem joc de el; ne învăţase cum să prindem tulpiniţele firave, de un verde închis-închis, între arătător şi mijlociu, să alunecăm cu degetele până sub floare, şi pe urmă să tragem uşor în sus şi să rămânem în palmă doar cu măciuliile; şi-aşa, punga în care strângeam muşeţelul, că fiecare avea câte una, se umplea încet-încet; din când în când, măsuram din ochi cât a cules celălalt, uneori pe furiş şi cu îngrijorare, alteori pe şleau şi cu satisfacţie, ca să câştigăm admiraţia şi laudele Richii, de parcă eram la vreo întrecere:
- Io am cules mai mult decât tine.
- Ş’ ce dacă? Ce? Pfuuu... Da, da’ al tău are cozile mai lungi, uite io ce scurte le-am rupt, tu nu vezi? Ia uite, tanti Rico, la Chiţa, rupe muşăţelu’ cu coada lungă.
- Da’ şi tu? Nu vezi ce ispravă faci acolo? L-ai amestecat cu ochiu’-boului şi-ai stricat toată treaba, zicea Rica. Când ţi-o face mă-ta ceai, ai să strâmbi din nas; are să aibă gust de fiere şi-ai să zici că vrea să te otrăvească. Cum de le-ai încurcat? Nu te-am învăţat io de data trecută că ochiu’-boului are floarea mai mare decât muşăţelu’? Ce dracu, ai uitat?

Mie nu-mi plăcea ceaiul de muşeţel, dar adunam cu sârg la floricelele mărunte, ca să duc la şcoală, că aveam porţie, fiecare elev trebuia să ducă o cantitate anume, în fiecare primăvară, că dacă nu, tovarăşa învăţătoare, iar mai târziu tovarăşa dirigintă -căreia îi ziceam Diriga- ne ameninţa că ne scade nota la purtare. Dar, pe de altă parte, îmi şi plăcea să merg la câmp, la margine - cum numisem noi partea aia de sat- ca să fiu cu Rica şi cu toţi copiii de-o seama mea. Pe urmă, acasă, întindeam muşeţelul pe ziare, să se usuce şi, în camera din faţă, unde îl ţineam în fiecare primăvară câte o săptămână sau două, mirosea plăcut, aromat şi amărui. Soră-mea fura din muşeţelul adunat de mine -ea nu mergea la margine cu noi, era deja domnişoară şi avea alte treburi-, îl ţinea în apă clocotită cam un sfert de oră, pe urmă strecura prin tifon apa colorată gălbui şi îşi înmuia pletele în ea, stătea aplecată peste lighean câte o jumătate de ceas, ca să i se facă părul mai galben; îşi dorea foarte mult să fie blondă.
- Hai, Maroanco, zi-ne, cum a fost, fă?
- Ia, nu mai vorbiţi cu fă. V-am mai spus, dezvăţaţi-vă, că de-aia v-a dat alde tac-tu şi mă-ta nume, s-aveţi cum vă striga frumos. De ce vă mai duceţi la şcoală dacă nu vorbiţi cum trebuie? Ce-nvăţaţi voi acolo? Auzi cum vorbeşte: fă... ne îngâna Rica.
- Hi, hi, hi, începea Maronca să ne spună povestea. Eeee... ne-a-ntrebat to’ar’şa ’n’ţătoare odată: "Ce plantă este aceasta, copii?" Şi nimeni nu ştia. Doar io ştiam, ştiam de la mama, aşa că am ridicat mâna: "To’ar’şa, to’ar’şa, ştiu io, ştiu io". Şi to’ar’şa m-a pus pă mine. Şi m-am sculat în picioare şi-am zis tare: "Curu’ găinii!" Şi credeam că o să mă laude to’ar’şa la toată clasa, şi, când colo, ea s-a inervat şi mi-a zis să stau jos şi m-a certat, dar n-am auzit bine ce mi-a zis, că toţi copiii râdeau tare, nechezau... care mai de care. Mi-era o ciudăăă... Până la urmă, când s-au potolit chiotele, to’ar’şa a spus, dând din degetul arătător: "Copii, să nu vorbiţi urât ca Maronca." Şi către mine, supărată: "Iar tu, Maronca, să-ţi fie ruşine. Mâine să vii cu maică-ta la şcoală."


Rica era din Strapazanu, un sat învecinat cu al nostru, dar se mutase aici venind după bărbatu-său.
- Mă duc pân’ la mămica şi la tăticu’, zicea câteodată, când o întreba câte cineva unde pleacă aşa gătită.
- Cică să duce la mă-sa şi la tac-su, da’ cine-o crede pă ea? auzeai în urma ei şoptind femeile. Când o veni Vasile, o omoară cu bătaia, n-o mai scapă nici dracu’ din mâinile lui. De nu i s-o trage ei de la asta... ui’-te-ncoa’ la mine.
Şi cumetrele clătinau din cap mărunt şi, după ce luau aer adânc în piept, mai trăgeau şi câte-o oftătură luuungă, chipurile de mila şi de grija Richii.

Vasile era om gospodar, îşi făcuse casa cu mâinile lui, după ce se însurase cu Rica. Fiind dulgher priceput, mai apoi plecase să muncească pe bani mulţi, în Irak. Umpluse casa de persane şi casetofoane, după care plecase iar, să mai aducă una-alta. Unii vorbeau că strânge şi valută, dar alţii îi luau apărarea:
- Fugi, dom’le, d-aci. Cum să strângă omu’ valută? S-ar risca el să intre la puşcărie? Păi l-ar băga imediat, cu Legea optişpe.

În lipsa lui Vasile, Rica avea grijă de gospodărie şi de copii. Era harnică, toată ziulica o vedeai alergând din casă-n curte şi înapoi, neobosită; aci o vedeai în grădină, cu sapa în mână, printre straturile de ceapă şi usturoi, aci i se zărea basmaua printre scândurile gardului de la curtea de păsări şi se auzea chemând găinile, raţele şi gâştele, cu nişte sunete foarte ciudate, pe care le scotea pocnind limba de cerul gurii, aci întindea rufe pe sârmă, la uscat, sau mătura bătătura, după ce o stropea ca să nu se ridice praful.

Dar Rica avea şi o meteahnă grea de tot, zicea lumea. Dispărea de-acasă, cam pe seară, gătită ca o sorcovă şi se întorcea a doua zi când cântau cocoşii de crăpatul zorilor. Unde fusese, doar ea ştia cu adevărat. Cumetrele doar bănuiau şi vorbeau între ele ducând vorba dintr-o parte într-alta şi, uite-aşa, din bănuielile lor se năştea ditai povestea, cu amănunte de te cruceai.
- Cu ăla a lu' Dogaru trăieşte.
- E, parcă numa' cu ăla. Ea nu ţine cont. Într-o seară o-mpingea unu-n gard colo la colţ, şi pân’ la urmă a plecat cu el dă gât, unde s-o fi duuus, cine ştie? Într-altă seară să-mplimba pă malu' Ialomiţii, cu ăla mijlociu' a lu' Samoilă, de-o ţine pă fata lu’ Mia, un nenorocit şi-un beţivan, n-are nici servici. Ea ce credea? Că n-o vede nimerea? Păi nici nu să-ntunecase bine, doar să-ngâna ziua cu noaptea... Sau nu ştiu io ce-o fi-n capu' ei, de ce nu s-o feri deloc, să n-o afle Vasile. Şi după aia... da' nu mai spui, că şi-aşa... Da' tu ce z’ceai c-ai auzit?
- Am auzit că...

Pe noi, copiii, nu ne lăsau deloc să ascultăm. Când ne prindeau cu gurile căscate la ele, ne goneau imediat la joacă, cică nu era treaba noastră, de parcă a lor era:
- ... ia plecaţi, mă, d-aci! Hai, la joacă cu voi! Ce căscaţi gura încoa’?
După care reluau şuşoteala:
- Am auzit că... da’ să nu mai spui la nimerica...
- Nu spui, nu spui. Ce? Io-s d-alea care duce vorba? Mie poţi să-mi spui or’ce, că-s mai mută ca pământu’.

Eu nu înţelegeam, la vremea aceea, mare lucru, dar îmi dădeam seama că ceva de laudă nu putea să fie. Odată, chiar dacă ştiam că nu e bine ce fac, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o:
- Tanti Rico, da' tu unde te duci seara, câteodată, când pleci gătită de-acasă?
- Să mă distrez, mi-a răspuns Rica zâmbind într-o parte, ciudat, fără veselie.
- Da' nu se supără nea Vasile?
- Să să supere, dă-l dracu. Nen-tu Vasile e sătul de distracţie. De când ne-am luat şi pân-acuma se distrează întruna.
- Da' e-adevărat că te-a bătut de câte ori a auzit că te-ai distrat şi tu?
- E, şi dacă mă bate, ce? Da' tu unde-ai auzit? La mă-ta?
- Nu mai ştiu la cine-am auzit, că toată lumea vorbeşte câte ceva.
- Aşa? E, las' că te faci tu mare şi-oi vedea singurică cum e cu lumea asta şi cât preţ merită să te uiţi în gura ei...


Rica mi-a fost întotdeauna dragă. Veselia ei mă făcea să caut să-i stau în preajmă. Şi când m-am făcut mare, până să intru la facultate, tot mai stăteam cu ea de vorbă, pe-ndelete, la poartă, sau pe drum, când se întâmpla –destul de rar- să ne mai întâlnim.

Într-o primăvară, venind în vacanţă acasă, când am cotit-o pe strada noastră, am văzut la poarta Richii, fluturând, steagurile negre. Mi s-au înmuiat picioarele de spaimă. Un gând negru mi-a străbătut atunci mintea, bănuind ce se întâmplase, dar speram din toate puterile să nu se adeverească.

Mai târziu, mi-a povestit Maronca, plângând cu sughiţuri dese, fără lacrimi:
- A venit acasă noaptea târziu şi n-a vrut să spuie unde-a fost, aşa am auzit de la tanti Marioara. Nea Vasile era băut. A luat-o la bătaie iar ea, ca să scape, a fugit pă stradă. La colţ, el a ajuns-o din urmă şi a dat în ea, ca-ntr-un câine, până când a trântit-o la pământ. Ieşise lumea la porţi, trezită de ţipete, da’ n-a sărit nimeni s-o scape. Cin’ să aibă curaj să să bage-n treaba lor? Şi-aşa, era întuneric, nici nu să zărea prea bine, dar ea se-auzea cum ţipa şi el cum o-njura de mama focului, şi-apoi cum icnea ea din ce în ce mai slab, că-i pierise puterea, săraca. Nici când a rămas lată, jos, în ţărână, Nea Vasile nu s-a lăsat, i-a tras la picioare, de i-a zdrobit ficatu'. A murit în drum spre spital.

În faţa ochilor mi-a apărut Rica pe care o ştiam eu, care râdea necontenit şi ne spunea glume, care ne învăţase să coasem pe etamină sau să împletim fulare şi veste, iarna - la ea în bucătărie, lângă sobă, vara - la poartă, toate fetele stând ciorchine pe canapea, în timp ce băieţii îşi râdeau de îndemânarea noastră şi aşteptau să se întunece, ca să nu mai vedem să lucrăm şi să jucăm cu toţii Flori, fete, băieţi, artişti, pe porunci, leapşa sau de-a ascunselea.
Eu pe această Rica o cunoscusem, nu ştiam şi nu îmi păsa dacă mai existase şi alta, aşa cum vorbea lumea.
La scurt timp, am aflat că Vasile fusese dus la Gherla.


În iarna aia nu ninsese deloc în decembrie. Era destul de cald afară. De-aia şi scosese Rica covorul, în miezul iernii, să îl scuture, că i se păruse vremea taman bună pentru curăţenie. Dar când auzise de revoluţie, iuţise treaba cât putuse, apoi strânsese covorul sul, dar, când să îl salte pe umăr, mă văzuse venind şi se oprise să mă aştepte, ca să-mi spună:
- Cic-a-nceput revuluţia, ai auzit? Mi-a zis şi mie, adineaurea, asta lu' Pascu. Da' io nu crez, n-am io carte multă, da' nici proastă nu sunt, precis e vreo păcăleală d-aia d-a lor. Dac-ar fi adevărat, nu s-ar da la televizor, spune şi tu.

Apoi şi-a urcat covorul greu pe umăr şi-a dispărut pe poartă, râzând şi spunând fără să-şi mai întoarcă privirea spre mine:
- Prea e gogonată, dă-o dracu...

Asta fusese ultima dată când o văzusem pe Rica, cu zâmbetul ei larg, pe care i-l cunoşteam dintotdeauna, dezvelindu-i strungăreaţa, şi întinerind-o, făcând-o parcă şi mai frumoasă decât o ştiam.