iPod-ul

Mi-l lasă mie când pleacă. Iniţial, a fost cadou de la mine, acum mult timp. Mi se părea o idee potrivită, pentru că întotdeauna (îşi) cântă, sonor (cu volum variabil) sau în gând, şi întotdeauna eu glumesc că se aude, când, de fapt, vreau să spun că îl aud.

E o glumă doar pe jumătate. Poate că unii oameni se citesc, se desluşesc, se cunosc după ochi şi după cum gesticulează, după cum îşi fac cărare, după cum fac sau nu fac riduri de zâmbet, dar unii, foarte puţini, se ascultă, se aud.

Cum în ultimul timp a lipsit destul de mult, soundtrack-ul cedat benevol într-un recipient minimalist, cu căşti, s-a transformat în companionul nelipsit al drumurilor mele citadine solitare, care, altfel, ar fi fost, probabil, destul de terne sonor. Am răsfoit aproape ilicit playlist-uri, am transgresat epoci, genuri, vârste, dispoziţii. Ale lui.

Variază de la Buddha Bar la albumul pop al lui Renée Fleming, Dark Hope, de la coloana sonoră a filmului Benjamin Button la Gotan Project, de la Pink Martini la Rachmaninov şi de la U2 la o versiune a Povestirilor lui Hoffmann, de Offenbach. Îi recunosc diverse expresii, cam în fiecare. Sau încerc să i le recunosc. Îmi place. E un chestionar al lui Proust muzical.

Câteodată apar piese noi. Alteori mă trezesc întrebându-l despre melodia aia nouă, nu ştiu cine o cântă, dar sună cam aşa, o ştii, o ştiu, o avem, în iPOD?, În iPOD, aha...

Sunt multe lucruri în iPOD. Tristeţi, reverii, frumuseţi, uneori. Sunt veri trecute şi primăveri care încă nu au venit. Şi sunt, într-o ordine haotică de 398 de titluri, viraje care mă fac să râd pe stradă, cu volumul dat la maxim (eu aşa ascult, spre disperarea tuturor celorlalţi călători din metroul luat mai târziu, cred), să-mi aduc aminte, să mă încrunt, să-mi caut telefonul în geantă şi să tastez la repezeală mesaje de salut, oarecum fără noimă.

Trei, vă rog! Şi fata de la covrigi mă priveşte într-un fel ciudat.
Cu mac! plusez eu. Ea zâmbeşte. Şi atunci îmi dau seama că probabil şi eu murmur, (copy cat! m-ar tachina stăpânul de drept al iPOD-ului) Vainement, ma bien aimée, din Le roi d'Ys, de Lalo. Trec repede la tema din Candyman, de Philip Glass şi mai iau unul, cu susan.

I just like the sound of it.

Şi din iPOD răsar, unul după altul, oraşe. Muzica asta e Veneţia. Asta e Roma. Asta e Londra. Aici suntem la Paris. După colţ e New York-ul. Lângă, New Orleans. Şi uite, Chicago. Şi din nou Roma. Veneţia...

Tell me something, my friend, did you ever dance with the Devil in the pale moonlight?
Haendel şi Jordi Savall. Boris Vian şi Compay Segundo. Israel Kamakawiwo'Ole.

Şi merg mai departe. Ajung în librării unde ştiu că asta i-ar plăcea şi asta nu, asta ar citi şi asta nu, pentru asta ar mulţumi politicos, dar după asta i-ar sclipi ochii.

Merg mai departe.
Keane şi Maroon 5. Massive Attack. Sophie B. Hawkins.
Şi mai departe.

Sunt şi eu în iPOD. Da, uite, aici, în toate astea, sunt eu. MC Solaar şi Kate Hudson, şi Candy Staton, şi Travis, şi Matchbox 20, şi Faith Hill şi ah, din nou U2...

Dacă îl blochezi când asculţi, te ţine mult.

Pe mine, nu.
Eu abuzez. Nu ştiu dacă de sound, cât de imersie. De intratul în capul celuilalt (oare nu o facem toţi, la un moment dat, nu din curiozităţi pedante, ci... de dor?). Din plăcerea de a asculta cum îi sună celuilalt. Când îi e frig, când îi e soare, când îi e bine, când nu-i e nicicum, dar e aria lui preferată din Don Carlo, de Verdi şi, Doamne, sună superb!

Îl pun, cuminte, la încărcat. Să şi-l ia cu el data viitoare, că mai are câteva zile de umblat.

Îmi amintesc dimineaţa (când nu, nici acum nu m-a trezit decât fix înainte să iasă pe uşă, şi doar l-am rugat!) să bâigui că uite iPOD-ul, e plin, poţi să asculţi în avion, să nu te plictiseşti.

Nu-l vrea. Ştie că l-am încărcat. Mi-l lasă mie. Din nou. Mi-l lasă până se întoarce acasă, ca pe o prelungire sonoră, ca pe un Schlemihl cu o mie de voci, ca pe o lume, de citit, dintr-un playlist în altul, cu urechea.

De ce mi-l lasă? mă întreb în gând, neştiind că şi la mine se aude.
Pentru că îţi place.