"Din punct de vedere lingvistic, când a rostit primele cuvinte şi apoi când le-a legat între ele şi a format propoziţii, frati-miu a avut două fixaţii, ambele sub forma unor chestionări: întrebarea unde? (se ţinea după tine prin casă, c-o figură hâtră şi te-nnebunea cu problema asta a lui, unde? unde?, unde ce sau unde cine era neclar, atât, unde? unde?) şi întrebarea apa asta te ia? (pusă oricui şi oriunde de câte ori vedea apă, fie că era jetul de la robinet, un pahar plin, cada de baie umplută, o băltoacă pe stradă, clipocitul unei ţevi sparte, stropi pe linoleum, un izvor, un râu, un iaz ori ploaia lovind în geamuri)." (Filip & Matei Florian, Băiuţeii)
Pe Filip Florian l-am văzut zilele trecute, într-o sală de concert. Stătea chiar pe rândul din faţa mea. M-am tot sucit, m-am tot gândit, m-am fâstâcit şi nu, nu m-am dus să-i spun, cum mi-ar fi plăcut şi cum, probabil, cineva o idee mai matur şi mai normal la cap ca mine cu siguranţă că ar fi făcut: "Ştiţi, vă citesc cartea. Sunt la pagina 54 acum şi... mă încântă!"
"Păi şi de ce nu te-ai dus?"
"Aşa, era omul la concert, n-am vrut să deranjez..."
Realitatea, însă, este că nu m-am dus pentru că nu sunt genul. Şi asta, în traducere, înseamnă că teama de ridicol, jena abordării unui om obişnuit, probabil, cu rasa mea (cititorul câştigat, vrăjit, arvunit, numai bun de pus pe lista fanilor) şi, da, reţinerea "să nu deranjez" pe cineva venit la Ateneu cu alte aşteptări decât acelea de a deveni ad-hoc duhovnicul lecturilor mele fac, aşa, un fel de reacţie, în urma căreia se decantează, pâclos de să-l tai cu cuţitul, un acces de iremediabilă laşitate.
Să revenim, însă.
Da, citesc Băiuţeii. (N-am terminat-o încă!). De Filip şi Matei Florian. Am primit-o anul trecut, de Sărbători, de la nişte prieteni foarte dragi şi uite că de-abia acum am ajuns la ea. Şi, da, mă încântă. Dialogul proustian între fratele cel mic şi fratele cel mare sau între fratele cel mic şi eu-l lui adult. Amintirile cu Ştim şi Ştam, locatari invizibili în borcanul cu muştar, cutremurul citit sub influenţa proaspetei întâlniri cu djinii din 1001 de nopţi, Coşuţă şi tovarăşa Cîsu, Oneaţă Augustin implacabil sudat de pianistul agresiv din Zboară cocorii, fraţii care-şi aduc aminte, care mai uită, mai inventează, mai exagerează, se mai acuză, se mai tachinează, mai demontează un miracol, mai mitizează o întâmplare obişnuită din care, brusc, neaşteptat, se încheagă zei, zmei, pantofi ciocaţi şi şosete flauşate care au făcut gloria aleii Băiuţ.
Dacă-mi place? O, nu. MĂ ÎNCÂNTĂ! Totul. Verva, culoarea, epistolele cu destinatar inclus, subînţeles sau cu totul omis, naturaleţea, umorul voluntar, asumat, nestrofocat, suplu, rudă de sânge cu cel din pagina anterioară.
E o carte în care se simte atât de clar bucuria de a scrie, de a se scrie a unor fraţi talentaţi până în unghii, dăruiţi cu un verb scăpărător ca un licurici care de-abia a aşteptat să se strecoare printre hoţi, duhuri, draci şi variante una mai savuroasă ca alta de Bau-Bau într-o carte care nu putea fi decât "pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut fericiţi".
O carte cu setiţa (fetiţa, îmi zice Filip Florian să citesc, dacă am mai mult de trei ani şi am, din păcate) Kindo. Cu antologice meciuri de fotbal. Cu Lori şi Cerasela. Şi Migu. Şi câinele Kita. Şi cucuie, şi focuri de tabără, şi terifiantul drum din sufragerie până la baie. Şi iar Setiţa Kindo.
Ah, şi cu vulpea! Vulpea din poveste care e veşnic vinovată, aşa că nimeni nu-l bagă în seamă pe taur, "pentru că un taur se întâlneşte foarte rar în poveşti, iar atunci când totuşi asta se întâmplă, el nu e vinovat cu absolut nimic".
Mai am de citit. Sunt de-abia la capitolul şase - "Mărunţişuri, vechituri, oameni şi omuleţi". Citesc încet, când Setiţa Kindo din dotarea mea proprie, care nu stă niciodată cuminte pe un tricou, ci se zbenguie non-stop în tricourile ei, doarme, sau râde la Said, căţelul ei "de pulovăr", sau se zgâieşte la câte-un borcan, din care cine ştie ce Ştim şi ce Ştam se hlizesc într-o limbă pe care eu, mama ei, probabil că nu am cum să o înţeleg.
Mai am de citit. Şi ce tare mă bucur!