Dragă Moş Crăciun

Dragă Moş Crăciun,

Da, ştiu, relaţia noastră epistolară nu a fost cea mai bună, de-a lungul timpului. Să fiu în locul tău, şi eu m-aş mira să primesc veşti de la mine. De fapt, sincer, cred că nu ţi-am scris nicio scrisoare, ci doar am dictat câteva - nu mă îndoiesc că ştiai, însă, că mama era cea care-ţi expedia, conştiincios, plicurile. Eu, dacă vrei să ştii chiar toate dedesubturile, făceam doar desenele alea colorate, cu pacheţele cu fundiţă, de la sfârşit, iar iscălitura cu litere de tipar, adică ANAOI, (da, IOANA trebuia să citeşti, numai că nu-mi spunea nimeni că se scrie de la dreapta la stânga, pentru că îi amuza confuzia - aşa-s părinţii, ce să le faci...), era tot a mea.

Trebuie să-ţi mai spun că am aflat destul de devreme care erau datele tale reale din buletin. Mama a plâns, că era sfârşitul unei epoci. Eu n-am prea fost zgâlţâită. Una la mână că mă aşteptam. Doi la mână... după cum vezi, te mitizez în continuare, te creditez de fantasmagorie îmbrăcată de la Casa de Modă Coca-Cola şi nu, n-am să spun nimănui că ai beneficiat de styling... nu din Laponia, ci din publicitate.

Aşa, probabil că te întrebi ce o să-ţi cer şi, trăgând cu ochiul la restul textelor de pe-aici, eşti deja nemulţumit că o să te rog să cari cărţi. Ei bine, nu ai nimerit-o! Ştiu că nu eşti nici editură, nici depozit şi n-am să te tratez ca atare. Am timp să citesc un an întreg şi, slavă Domnului, mi-ai tot adus ediţii de colecţie şi ficţiune care mi-au demonstrat, nu o dată, că ai gusturi excelente.

Eu, de fapt, ţi-am scris ca să-ţi mulţumesc. Nu, nu pentru cărţi. Pentru... oameni. Mi i-ai trimis, frumos împachetaţi, unul câte unul. Nu sunt mulţi, dar ce poveşti frumoase sunt! Sunt ai mei şi-i citesc cu mai mult drag ca pe toate cărţile lumii. Pe unii îi ştiu de când am deschis ochii, pe alţii de mai de curând... Dar sunt toţi parte din mine, respir cu ei şi trăiesc prin ei la fel de mult, sau mai mult, câteodată, ca prin substanţa mea proprie, din ei sunt făcute visele mele şi pentru ei mă trezesc dimineaţa, pentru ei mă tem şi de ei mă bucur.

Cu riscul de a-ţi părea uşor patetică, o să-ţi spun şi când mi-a venit ideea să-ţi scriu. Era cam acum o lună. Ploua, şi cred că am venit cu cizmele ude de-afară, repede, repede, cum vii cu cadourile, când nu e nimeni acasă şi trebuie să profiţi, să le împachetezi repede, să le etichetezi, să le găseşti un ascunziş şi pe urmă să te faci, aşa, că nu e nimic, n-ai făcut azi nimic special...

Şi am venit, cum îţi spuneam, cu cizmele mele ude de ploaie. Pe furiş. Repede, repede. Le-am scris numele pe ambalaje, am boţit câteva lucruri, tot încercând să le înghesui în cutii şi... şi m-am oprit. Ploua afară, nici urmă de zăpadă, şi eram singură acasă. Era foarte goală casa. Frumos împachetaţi, la distanţă de câţiva kilometri, de câteva sute, poate, sau de câteva sute de mii, chiar, erau ei. Cadourile mele. Poveştile mele frumoase. Atât de frumoase, cum n-am bănuit că ar putea încăpea în cutiile cu fundiţă, pe care ţi le desenam când eram mică!

Anul ăsta te aştept ca atunci, ca în copilărie. Te aştept cuminte. O să vii, ştiu, când genele vor strecura vise pe sub pleoapele lor. Ochi de Marea Nordului, ochi verzi, căprui, negri. Numai eu voi fi trează. Să stai liniştit, că nu am să le spun că ai venit. O să rămână secretul nostru. O să pretind, în continuare, că darurile se cumpără de la magazin. Noi doi, însă, o să ne zâmbim complice anul ăsta, peste visele lor, peste toate nuanţele de somn care încap în jurul unui iris pentru că eu, eu singură, care te aştept cu toate cadourile gata primite, eu ştiu că tu exişti.

Îţi mulţumesc pentru poveştile mele. Sunt foarte, foarte frumoase!

ANAOI