La dame aux camélias

Sunt foarte puţine Sărbătorile de care să mă lege o carte. Sau, mai bine spus, şi o carte.

Şi, totuşi, uite-mă. Trecut de miezul nopţii. Tuşesc şi mestec Homeovox. Şi citesc Dama cu camelii.

E o lectură absolut imprevizibilă pentru mine, care nu am bifat-o la vârsta la care mi-ar fi stors, probabil, lacrimi cât pentru toată colecţia BPT. O citesc contaminat - cu muzica lui Verdi în urechi, cu ochiul antrenat să vâneze micile detalii tehnice care mi-ar fi scăpat, probabil, cu desăvârşire acum douăzeci de ani, cu gâtul parcă dat cu şmirghel şi vocea ruptă de spasme care, din start, îi asigură eroinei toată simpatia mea. Dar o citesc toată, dintr-o suflare, neîntrerupt, la fel cum aş fi citit-o, probabil, şi în copilărie.

Da, e un roman al epocii lui. Al moravurilor ei. Al obsesiilor romantice, al eroului damnat, al eroinei ftizice care, dacă nu e pură, e, obligatoriu, sortită unei expieri dureroase, de pe urma cărei sufletul ei eminamente bun se înalţă la ceruri izbăvit de toate păcatele trupului. Dama cu camelii nu se sustrage cu nimic convenţiilor vremurilor. În ea tuşeşte cu nesaţ morbid întreg secolul nouăsprezece, comprimat în privirea întunecată care luceşte între senzualitate şi reverie de sub sprâncenele perfect conturate ale Margueritei Gautier. Care e totuna cu Violetta Valéry, din operă. Care o au, amândouă, ca prototip pe Marie Duplessis, o curtezană pariziană moartă de tânără, pentru care Dumas fiul a trăit o iubire parcă anume făcută să devină literatură.

Şi, totuşi, pe măsură ce muzica se mulează, în capul meu, pe foşnetul rochiilor de muselină, pe miresmele cameliilor la jumătatea putrefacţiei, pe scrisoarea şifonată, poate, de un deget înveşmântat în catifea, pe accesele mute de iubire fără sonor, Marguerite Gautier iese din pielea ei mată, de Simonetta Vespucci emaciată şi secătuită de febră, câteva secole după eterna trecere în artă a muzei Renaşterii florentine.

Cum romanul debutează la trei săptămâni după ce eroina a murit, la o licitaţie a bunurilor ei, portretul personajului, frumuseţea ei, gesturile, chiar şi tusea sunt rezultatul unui efort de recuperare. Marguerite renaşte, în ochii cititorului, pe măsură ce adoratorii ei şi-o povestesc unul altuia, se vindecă sau, dimpotrivă, se îmbolnăvesc de silueta ei subţire şi elegantă, de mâna care cânta prost la pian şi mângâia divin. Încet, încet, memoria pielii, a nărilor scoate la iveală punga ei cu struguri glasaţi mult înainte ca silueta longilină a celei mai râvnite plăceri a Parisului să traverseze foaierul Operei, să ia loc în loja ei care, cu siguranţă, emana mirosul cameliilor încă fragede, cu petale diafan dezmierdate de muzică.

Încet, încet, cititorul fraternizează cu Armand, îndrăgostitul care suferă când ea cântă cuplete fără perdea, când arde la intensitate maximă noapte după noapte, trăind în ritmul halucinant al celor care-şi ştiu zilele numărate. Devenit un narator care îşi devoalează fără fasoane subiectivitatea faţă de personaj, el îşi converteşte cu uşurinţă publicul la un soi de puritanism protector - am vrea-o suavă şi suferindă în colivia ei de aur, pe Dama cu camelii. Numai că ea are hachiţele, temperamentul, nervii, agresivitatea, uneori, tipice unui erou modern, cu un profil psihologic imposibil de restrâns unei tuşe de penel. Marguerite se sustrage convenţiei cu patimă, cu umanitate, chiar şi cu tuse, se dovedeşte puternică, masculină, aproape, în austeritatea deciziilor, în cinism, uneori, în înţelepciunea ei potenţată de moarte, în statutul ei de om tânăr înţelegător cu încăpăţânările copilăreşti ale bătrânilor.

Ea nu e fata palidă şi bolândă, ci, mai degrabă, eroul damnat. Complex, în damnaţiunea lui. Freamătul oraşului luptă, în mintea ei, cu utopica posibilitate a unei tihne pastorale, dorinţa de a avea un amant docil, pe care să-l domine, coexistă cu imperioasa nevoie de a fi protejată, luxul, opulenţa nu-i erodează simplitatea, la fel cum spiritualizarea excesivă nu reuşeşte să-i tocească simţurile. Viciul ei, inexistent în stare pură, se încheagă, totuşi, din considerente materiale, dar şi din dependenţa de exces în tot ceea ce face, de tumult, de viteză, de un consumerism avant la lettre, în sfârşit, de o fire eminamente pasională prin care răzbat, electric, pusee de inimaginabilă candoare, de copilărie reprimată care caută, în apropierea iubitului, carnalitate, sprijin aproape matern, liman, resorturile necesare unei noi transformări.

Probabil că, acum douăzeci de ani, aş fi plâns cu sughiţuri imposibil de medicat. Acum nu am făcut-o. M-a răscolit, însă, o pagină de literatură valabilă în orice epocă, din păcate neconfirmată, ulterior, de Dumas fiul, semn că muza sau opiumul care i-au dat pâlpâire şi suflu au trecut fulgurant prin viaţa autorului. Cumva, el a surprins-o în zarva aceea de parfum şi culoare pe care o are floarea atunci când, înainte de apus, luptă cu vântul înserării care o învăluie, rece şi, astfel asediată, devine mai frumoasă.