Mi-e dor de tine

De citit, citesc un volum de Carver. Povestiri destul de timpurii. Nu cele mai bune. Probabil că aş fi scris despre ele, dacă mi-ar fi stat capul la minimalism. Sau mi-aş fi făcut lista cu rezoluţiile de lectură pe 2012. Dar nu-mi stă capul la lucrurile astea, pentru că mă gândesc la tine.

Aveam cărţile noastre, când eram mici. Poveşti supuse, ritual, unei puneri în scenă ad-hoc, cu scenografie confecţionată conştiincios, cum numai copiii au suficientă stângăcie şi inocenţă să înjghebe. Luna Betiluna şi Dora Minodora şi Peşte-Mămăligă-Prăpădeşte ieşeau la rampă pe două voci dedicate, cu exerciţiu în toate cele trei roluri. Mai ştii?

Plănuiam să vedem lumea, ne alegeam, pe rând, meserii extravagante, aveam gânduri mari. Într-un fel, nu ne-am vindecat nici acum. În fanteziile contemporane, eu încă mai scriu o carte pe care tu o ilustrezi, vacanţa noastră fabuloasă, "numai noi două", e încă pe tapet, deşi s-a restrâns la "un weekend", de curând retrogradat la "o după-amiază" şi chiar la "două ore, la o cafea".

Nu ştiu cum e să ai o soră. Eu te-am avut pe tine. Cu tine am împărţit romanele lui Karl May şi un roman de Zola, făcut ferfeniţă, din care nu am înţeles nimic la vremea aceea. Împreună am plâns pentru Jane Eyre şi ne-am jucat (Doamne, dar cum ne-am mai jucat!) de-a "festivalul de muzică uşoară!". De-a Necunoscuta de la Wildfell Hall şi de-a Câinele din Baskerville (vai, ţii minte?, ăsta era un joc absolut incredibil - râdeam cu lacrimi!).

Când o să pleci, în bagajele tale o să fie puţin şi din mine. Puţin mai mult. Toate poveştile din care am crescut eu, toate expresiile pe care ţi le ţin minte, toate proiectele care încă aşteaptă (nu, nu am scris o carte şi nici nu am văzut, împreună, lumea), toate jocurile prezentului, toate recunoaşterile tăcute, pentru că noi nu suntem surori, ci personaje care au luptat vajnic, atâţia ani, cu Peşte-Mămăligă-Prăpădeşte.

Nu ştiu de ce îţi scriu toate astea. Şi încă atât de public. Probabil, în parte, pentru că mă tem să nu uit lucrurile astea. Să nu mă uiţi tu pe mine. Să nu uităm amândouă. Pentru că mă tem să ies din poveste. Pentru că aşa păţeşte mereu sora mai mică (era Luna Betiluna sau Dora Minodora? deja nu mai ştiu...). Se pierde de cealaltă. Şi mie mi-e frică să nu mă pierd. Să nu te pierd. Să nu ne pierdem.

E egoist, ştiu. Dar aşa am fost noi mereu. Tu cu inima mare, eu lipită de tine. Moţ. Codiţă. Eram mici atunci. Mai suntem şi acum, undeva, în bagajele tale...

Când o să pleci, eu am să rămân mare, jocurile noastre vor ajunge poveşti ("mai spune-mi!" - are ochi verzi, băieţelul tău - "mai spune-mi cum vă jucaţi tu şi mama când eraţi mici!"). Îi spun. O dată. De două ori. De o sută de ori. "Mai spune-mi!". Îi mai spun.

"Tu care erai? Luna Betiluna sau Dora Minodora?" Nu mai ştiu. Uite că nu mai ştiu.
"Eram aia mai mică şi mai fraieră."

Ne jucăm Eu şi el, acum. Facem baloane de săpun, pe stradă.
"Să mă duci acasă repede, că avem musafiri."
"Pe cine?"
"Nu ştiu. Nişte părinţi."
"Aha... Îi înveţi şi pe ei să facă baloane de săpun?"
"Părinţii nu fac baloane de săpun! Sunt oameni mari!"
Mă cam pune la colţ atâta consternare.
"Păi şi eu? Ce, eu nu sunt mare?"
"Nu."
Am răsuflat uşurată.
"Tu eşti Ioana."

Aşa e. Cu el sunt Ioana şi atât. Cum eram şi cu tine, în copilărie...
"Şi tu care soră erai, Luna Betiluna sau Dora Minodora?"

Când o să pleci tu, o să se termine o epocă. Una frumoasă, în care ne făceam case în albume de artă rusă şi inventam insulte pornind de la Manualul Pescarului şi al Vânătorului - "Eşti un becaţin şi eşti rapace!" În care aceeaşi scenă cu fetiţe care se mânjesc de dude, îşi fac cercei din cireşe şi împart aceleaşi cărţi pentru copii se repetă din nou şi din nou şi din nou... ("Mai povesteşte-mi!"... Îi povestesc.)

Eu nu m-am priceput niciodată la despărţiri. Şi nici nu vreau să mă pricep foarte bine. Aşa suntem noi, ăştia mai mici. Mai fricoşi, mai egoişti. A venit Anul Nou. Mai e puţin şi pleci. Şi m-a luat aşa, un frig, o răceală care nu-mi mai trece, ştii? De parcă mi-ar sufla Peşte-Mămăligă-Prăpădeşte numai sloiuri pe şira spinării. De parcă s-ar ţine mereu după mine, să mă îngheţe, să-mi fure toate poveştile, să mi te ia.

Când o să pleci tu, în bagajele tale o să fie şi puţin din mine. Puţin mai mult.

Eu care eram, Luna Betiluna sau Dora Minodora?
Tu mai ştii?