Un cântec vesel

... şi iar am uitat!

Să-mi iau căşti, adică! Să fac puţin loc, atunci când, arareori, îmi ţiuie liniştea în jur, ritmurilor de care cu dor mă înstrăinez. În lipsa facilităţilor tehnice prea puţin accesibile celor uituci, îmi cânt în gând. Îmi cânt până mi se face verde în faţa ochilor, verde şi nesfârşit, şi proaspăt, şi aievea. Îmi cânt până când Scoţia îmi cântă înapoi cu ploaie şi curcubee. Îmi cânt până când, veselindu-se a recunoaştere, la auzul foşnitoarelor lui ţinuturi de baştină, aproape că-mi cântă şi Peter.
 
Peter e de pluş. (Nu, aceasta nu e o scriere suprarealistă, muzica e complet inexistentă, nu suntem în Scoţia, ci la mine în sufragerie, eu nu cânt cu voce tare niciodată, din respect pentru mediul înconjurător şi da, Peter e de pluş, e iepure şi e de jucărie).
 
De fapt, îl cheamă Peter Rabbit. E luat din aeroport şi e rudă cu poveştile lui Beatrix Potter. Care a devenit celebră, prin 1901, pentru că a scris şi a ilustrat cu mânuţa proprie o istorie cu iepuri, arici, broaşte şi vulpoi desprinşi parcă dintr-o picturală ruralitate scoţiană, unde autoarea îşi făcea, de altfel, vacanţele în copilărie, cu familia, la vârsta când întâlnirea cu un iepure îţi poate schimba viaţa definitiv.
 
În ceea ce mă priveşte, îmi aduc foarte bine aminte de prima mea întâlnire cu literatura Domnişoarei Potter, pe-atunci neconcretizată în nicio jucărie cu care să fac duete imaginare. Era la Londra, la Victoria & Albert Museum. Venisem pentru Cartoanele lui Rafael şi pentru rochiile prinţesei Diana. Şi mă eternizasem în librăria muzeului, unde, printre altele, am răsfoit îndelung aventurile unui iepure în acuarelă, l-am urmărit gonind pe ceşti de porţelan, pe eşarfe de mătase, pe ghiozdănele de şcoală, textil jucăuşe, frumoase şi nepractice. Cum şi în copilăria mea a existat un iepure (portocaliu, năzdrăvan şi, în cele din urmă, de pluş şi el) imaginat de mama, Peter Rabbit mi-a devenit simpatic pe vecie. Instantaneu. Şi fără comentarii.
 
Atât că drumurile noastre s-au despărţit la fel de fulgerător cum se încrucişaseră. Mi-am văzut de Cartoanele şi rochiile mele mai departe şi, în cele din urmă, am luat, probabil, din nou metroul spre Leicester Square, sau spre Charing Cross, sau spre Piccadilly, sau spre Paddington, sau spre mai ştiu eu unde, în timp ce el şi-a văzut liniştit mai departe de ţopăiala lui pe umbrele, pe şerveţele şi pe globuri de Crăciun, în mai toate librăriile năpădite de acuarelele autoarei.
 
A durat mult (ani!) până când ne-am reîntâlnit. Şi mai mult până când Peter cel de pluş a ajuns, în hăinuţa lui albastră, să locuiască la noi.
 
A venit cu tot cu o parte din cărţi. (Nu, nu toate, toate sunt 23 şi asta e foarte mult pentru o bibliotecă de poveşti!). Beatrix Potter a scris la ele vreo douăzeci de ani în care lumea a învăţat să-l iubească pe Peter, să o îndrăgească pe prietena lui Jemima, raţa, să se înveselească de câte ori se iţea prin poveste Nutkin, veveriţa. Răsfoiesc şi eu povestea asta din când în când. O Scoţie miniaturală, cu o zoologie năstruşnic ascunsă pe sub fragi şi ferigi.
 
Pe la douăzeci de ani, Beatrix Potter a făcut o pasiune pentru editorul ei, Norman Warne. Cel care, între altele, a avut ideea de a lansa într-un secol victorian îndrăgostit, la rândul lui, de naraţiune, o jucărie, un iepure de pluş, care să sporească faima personajului imaginat de iubita lui. Poate cariera lui Peter Rabbit ar fi fost scurtă, însă Norman Warne a murit pe neaşteptate, la puţin timp după logodna lui cu Beatrix, care, rămasă fără busolă, s-a refugiat preţ de vreo două decade într-o Scoţie a memoriei şi a animalelor care copilăresc încă în hăţişurile ei, ferite de marile dureri pe care maturitatea, urbanitatea şi, de ce să nu recunoaştem, iubirea le stârnesc câteodată asupra tuturor oamenilor, fie ei britanici sau nu.
 
Celebritatea lui Peter se trage din escapismul acesta estetic şi, de ce să nu recunoaştem şi asta, dintr-o tinereţe mâncată de molii şi regrete, pe bună dreptate. Aceleaşi meleaguri de pe unde s-au strâns, în sufrageriile lumii, cei doi şoareci neascultători, Benjamin Bunny, Mrs. Tiggy Winkle.
 
O viaţa întreagă. Viaţa lui Beatrix Potter.
 
În sufrageria mea e linişte. O linişte brusc întreruptă de-o mişcare încă somnoroasă dinspre camera cu pătuţul şi cărţile pentru copii. Casa se umple, şi ea, de silabe. Uit de căşti. Peter îmi face complice cu ochiul şi redevine mut. O iau în direcţia sunetului, printre ferigi, arici, furnici, perne, jucării de pluş şi muzeale ceşti de porţelan. Silabele cresc în culori grozave, pline, reale. Lumea se schimbă. Mut, lumea se schimbă.
 
Peter clipeşte des, dintre două tufe de zorele. Scoţia rămâne departe.