Arhitectura (de azi) se construieşte (conceptual, ca posibilitate imposibil de efectuat, de realizat pînă la capăt, mai mult decît ca sugestie, tocmai de aceea compulsiv iterabilă a împlinirii) pe o neînţelegere: deşi disperaţi (nu întîmplător), arhitecţii insistă pe vizual şi estetic, pe forme monumentale (chiar şi atunci cînd sînt de dimensiuni mici), încercînd să atragă şi să capteze atenţia, cînd de fapt forţa arhitecturii vine tocmai de pe latura ei invizibilă, din caracterul ei de invizibilitate, "periferică", "tactilă", ambientală, "hodologică" (din care se hrăneşte "transcendentalul" habitusurilor). Aşa, nu focalizînd, nu cu "şarf", ne formează şi ne dispune (pre-, in-: formatează) arhitectura. Ca fond (fundal) în/pe care noi sîntem punctul. De-asta nu ne vedem, pentru că sîntem în figură, facem parte din figură, participăm la figură, compunem figura, "schema", forma. Forţa arhitecturii o dă caracterul ei inclusiv, înglobant, imposibilitatea de a o contempla, de a ne situa în afara ei. Operăm arhitectural, sîntem agenţi arhitecturali. Chiar şi atunci cînd creează spaţii deschise, goale, arhitectura e casă.
O dezamăgire
http://www.centrepompidou.fr/Pompidou/Manifs.nsf/AllExpositions
În inima (problematicii) artei contemporane, e preferabil mai curînd (sau doar) să-l citeşti pe Cyprien Gaillard, Prix Marcel Duchamp 2010, decît să-i frecventezi lucrări precum, de exemplu, cele expuse acum la Centrul Pompidou, o bătaie de joc nici măcar cu pretenţii. Prin lipsa de valoare a realizărilor inevitabil, vai, obiectuale (care, tocmai, nu trimit la proiecţii cognitive sau acţionale), băiatul ăsta, care mă atrăsăsese (pe sfoară) tocmai din textele lui, distruge echilibrul şi aşa fragil al conceptualismulului deja istoric, fiind clasabil ca încă o dezamăgire supracotată, inductoare de confuzii.
O Formulă
http://www.centrepompidou.fr/Pompidou/Manifs.nsf/AllExpositions
Aflată alături, în continuare, retrospectiva istoricei Yayoi Kusama poate avea, fie şi doar la început, în primele săli, de suferit. Eu, unul, aşa am păţit, nu am reuşit să văd în începuturile acestei artiste decît mimetism şi ambiţie. Şi poate că nici nu e o impresie deplasată. Abia după anii '70 mi se pare că Yayoi Kusama îşi găseşte cu adevărat individualitatea, profilul, reuşind să propună ceea ce îi distinge, tocmai, pe adevăraţii artişti de cei mimetici, adică ceea ce eu numesc, transversal (fără să fi teoretizat încă) Formulă. Care ar fi, pe scurt, la o primă privire, Formula lui Yayoi Kusama? Ceea ce ea, începînd din 1966, dar mai ales în anii '70, numeşte Self-obliteration: descompunere în puncte comune, molecularizare, pierdere/salvare prin dizolvare indistinct, în peisaj, mediu, cosmos, prin tratare omogenizatoare. Pointilism generalizat, volumetric, "pixelizare". Colaje. Formula auto-obliterării e formulată mai întîi în plan, după care e spaţializată pînă la un fel de primitivism cosmic. Yayoi Kusama descopune totul într-un termen comun, în puncte comune. Şi Formula chiar funcţionează, artistul operează, ceea ce-i reproşam mai sus lui Cyprien Gaillard aici apare, izbuteşte: lucrarea de artă, intervenţia/urma formală ca proiecţie cognitiv-acţională, ca trimitere-continuare-program etic, altffel spus ca soluţie generală, ca invenţie pragmatică. În asta constă, transversal-dinamic, Formula (de dincolo de formă, la care formele trebuie să trimită universal eliberator). Asta face, la aşa ceva lucrează un artist. O Formulă precum cea imaginată de Yayoi Kusama e ceea ce ar trebui să renumim Tehnică.
Design critic
http://www.centrepompidou.fr/Pompidou/Manifs.nsf/AllExpositions
Echilibru perfect între text şi lucrări la Martin Szekely. Proiect excepţional, contra-fenomenologie în act realizare de obiecte fără subiect. Voi reveni.
"Design genuin"
http://www.ancapoterasu.com/index.php?section=ex_detail&exID=30
Negentropic în formă tot mai bună, Teodor Graur intră în obiecte, subiect în obiect, de fapt realizează arta, arta însăşi, creaţie de obiecte subiectale, de obiecte creatoare, de obiecte active, de obiecte-subiect ("semne interpretante", cum le spune Peirce). Ar fi, însă, fatal ca prin obiecte subiectale (obiecte-subiect) să se contra-înţeleagă obiecte subiective: subiectivitatea fiind creată economic şi politic, arta îşi propune tocmai să distrugă subiectivitatea factice, trimiţînd la ceea ce filosoful (şi artistul) berlinez Marcus Steinweg numeşte "subiect fără subiectivitate"*. Agenţíí, "agenturi" de obiecte, salvarea subiectului prin/ca obiect, din moment ce subiectivitatea subiectului (în sensul faptului-de-a-fi-subiect) e fabricată, fabricabilă, de fabricat. Cînd subiectul este obiect, numai obiectele subiectale ale artei (ca Formulă generică) mai pot reactiva subiectul ("subiActul": nu numai activitate, ci mai ales acţiune).
* http://artnews.org/marcussteinweg/?t=6291&g_a=reviews
(va urma)