- "Moral agents possess a special kind of freedom from each other's authority. It cannot simply befall us, but can only arise subject, in some way, to our own will. I have been carefully vague in phrasing the claim. It does not say that there is no authority without consent, but only no authority that is not, in some way, connected to our will" (151).
Nu există autoritate implicită sau pe care s-o interiorizăm într-atît încît să ajungă să funcţioneze orbeşte, muteşte, de la sine, ca un reflex necondiţionat. Cererea de stabilire, sau de reactivare, a unei "relaţii de autoritate" trebuie să treacă, explicit şi public, prin ordine, să fie verbalizată, adică să fie formulată clar şi distinct pentru a se face auzită şi înţeleasă clar şi distinct.
Dar, mai ales, noi nu ascultăm niciodată de alţii. Nimeni nu ascultă direct, nemijlocit, de altcineva. Autoritatea, adică legitimitatea de a da ordine care să fie ascultate, nu impietează asupra mea direct, nimeni nu se află, kantian, în stăpînire nimănui.
Aşa cum autoritatea trece prin ordin, ea trece şi prin propria mea voinţă. Cînd mă supun cuiva, unei autorităţi, unui ordin, eu mă supun mie însumi, propriei mele voinţe. Nimeni nu ordonă - direct, orbeşte, reflex - nimănui. Recunoaşterea şi acceptarea legitimităţii oricărei autorităţi trece prin "filtrul" propriei noastre voinţe. Moral, trebuie să presupunem că orice autoritate se exercită indirect, că nu există subordonare şi ascultare nemijlocită, "contact" moral.
Nimeni nu poate (în sens şi de may, şi de can) să ordone direct nimănui. Fiecare îşi ordonă lui însuşi, constituindu-se ca subiect moral (sau constituindu-se moral ca subiect). Nu ne aflăm decît sub propria noastră autoritate, care acceptă (sau nu), explicit (chiar dacă doar prin consimţămînt "normativ"-"ipotetic", nu neapărat "real"), ordine, injoncţiuni.
Cîteva pagini mai jos, în cadrul aceleiaşi demonstraţii, David M. Estlund face (sau reaminteşte, reafirmă, re-întăreşte) o altă distincţie fundamentală, de o exceţională valoare morală: aceea privitoare la valoarea (deci la utilitatea, la pragmatismul) în sine, pe lîngă cea (cele) instrumental-augmentativă(e), a(le) promisiunii, jurămîntului, angajamentului:
- "the value of the promise (...) If you promise to meet me for dinner, there seem to be two things of value in view: the honoring of the promise (meeting as planned), and the promising itself (...) the promise has a value that is not exhausted by the increase (if there is any) in the chances that the act will be performed (...) the commitment itself is valuable (...) the promise is valuable beyond its tendency to probabilize the action (...) the oath has a value of its own" (pp. 152-154; sublinerile mele).
Promisiunea, mai adaugă el, este întotdeauna de preferat, fiind mult mai tare, mai puternică, dat fiind că mai angajantă, mai "înrobitoare", decît orice aranjament, calcul sau contract, exterior, nu interior constrîngătoare. Iată exemplul propus de el:
- "The College Loan. Danielle's parents offer financial help that allows her to attend college. She is already strongly inclined to pay them back, but they could still increase the chances in two ways, and to just the same extent: they could either point out that if she does not pay them back her income tax will be enough higher that it will take half of the original amount, or they could ask her to promise. They might reasonably want the promise instead of the tax incentive" (p. 153; sublinerile mele).
La fel s-ar putea spune, o analiză de acelaşi fel ar putea fi aplicată şi pariului (obsesie mai veche a mea, deja analizată, incipient, în Contracriza şi Dadasein).
Înţelepciunea lui Pascal: e clar că pariul este întotdeauna cîştigător. Atît pariul pur ludic, care tocmai de aceea şi riscă să devină furt, cît şi contra-pariul moral, existenţial, de angajare / expunere / asumare a unor proiecte.
Pariul e întotdeauna cîştigător pentru cel care îl angajează.
Cînd pariezi, ai cîştigat deja, prin simplul (deloc simplu!) fapt că ai pariat, că te afirmi-expui pariind.
Cîştigul, victoria constau în pariul însuşi, în faptul ca atare, în sine, de a paria.
Căci ce înseamnă, moral, a paria existenţial: a ieşi, a acţiona, dar şi a-ţi susţine moral proiectul, indiferent de rezultat, a-ţi însoţi şi susţine, ca o umbră, propria idee. A face totul ca el să reuşească, dar a te expune faptului că poate să şi eşueze, sau chiar să fie greşit, adică contrat, contrazis. Nu "adevărul" sau "corectitudinea" "obiectului" unui pariu existenţial contează, ci ieşirea, expunerea prin el, susţinerea, promisiunea şi angajamentul neformulat-explicite.
Pariul e dublă acţiune şi are, ca act, valoare în sine, o valoare morală mai mare, poate, mai valoroasă decît cea instrumentală.
M-aş expune, chiar, aş paria, chiar, pe ipoteza că acţiunea însăşi are structura de risc asumat a pariului. Nu există acţiune efectivă (adică cu rezultate) care să nu fie pariu.
Chiar dacă pierzi "obiectiv" PARIEZ că, subiectiv, cîştigi, în sensul că tocmai prin pariu, ca angajament şi risc, ca expunere morală prin (la!) propria acţiune, te constitui/structurezi/apari ca subiect.
Pariul te face om.
Eu pariez. Voi sînteţi gata să pariaţi? Adică, dacă nu sînteţi de acord cu această axiomă a mea, aţi fi gata să pariaţi că voi, nu eu, aveţi dreptate, că nu lucrurile nu stau aşa?
Sau veţi aştepta, vă veţi ascunde la umbra unei verificări imposibile, a unui "adevăr obiectiv" care nu există (decît cel mult ca majoritate "de opinie" pasivă, leneşă, inconstituită, construct obiectiv)?
Pariind, am cîştigat deja eu.
Pariul e constituire de valoare. Şi de sine. (Valoarea e o interioritate publică, un for interior public.)
Valoare fără pariu, promisiune, jurămînt, angajament, deschidere, expunere nu există, e doar marfă, valoare(-semn) de schimb pe altă valoare(-semn) de schimb (numai semnele se schimbă unele pe / în altele), cu valoare de întrebuinţare (creatoare, individualizatoare, subiectivantă) scăzută, nulă, simulată, înlocuită, ucisă.
Oi fi eu voluntarist, dar sînt un voluntarist indeterminat: nu prezum rezultatul, dar îmi susţin în cîmp deschis şi mascat, pervers-advers, ideile, programul, încercînd tocmai prin asta să le transform în acţiune efectivă.
Tot mai mult. Promit!