Acelaşi Lac al lebedelor, altă distribuţie

Poate şi faptul că am avut pe rândul din spatele meu un "conaisseur" care, ca pe stadion, comenta perfect audibil (cel puţin pentru cei din jur), fiecare pas, fiecare potenţială greşeală, mă determină să scriu despre spectacolul cu Lacul lebedelor pe care l-am văzut de curând la operă, în contextul săptămânii aniversare.

Nu este vorba despre vreo montare sau vreo coregrafie nouă. Este Lacul lui Oleg Danovski pe care îl ştim cu toţii şi care de mulţi ani atrage ca un magnet la operă generaţii de noi spectatori, la fel ca şi pe cei mai vechi, pentru care acest spectacol reprezintă o plăcere la fiecare revedere.

Dacă se poate vorbi despre lirismul puţin facil al lui Ceaikovski, ar fi nedrept însă să uităm că el a participat, după Léo Delibes, la restaurarea acestui gen, transformând muzica de balet într-o creaţie în sine, cu virtuţi de independenţă, înainte de a deveni o operă de avangardă, odată cu Diaghilev.

Lacul lebedelor a fost prezentat în premieră absolută la Teatrul Balşoi din Moscova în 1877, în condiţii extrem de proaste. În consecinţă, veritabila lui premieră este considerată cea din 1895, în coregrafia lui Marius Petipa, la Teatrul Mariinski din Sankt-Petersburg. Primul din cele trei balete ale lui Ceaikovski, Lacul lebedelor este şi cel mai popular dintre acestea. Compozitorul îşi demonstrează disponibilităţile pentru acest gen de muzică şi afirmă principiul baletului simfonic, al cărui părinte este, de altfel, considerat : muzica nu se mai mulţumeşte să reprezinte un suport pentru dans, ci evoluează prin conţinutul ei, în maniera unui poem simfonic.

Avându-l la pupitru pe experimentatul Cornel Trăilescu, orchestra Operei din Bucureşti s-a arătat a fi "în formă", oferind o versiune justă a partiturii, singura rezervă pe care o am de formulat referindu-se la celebrul solo de vioară, executat cu o lipsă de muzicalitate de neconceput pentru un instrumentist profesionist.

Corina Dumitrescu în dublul rol Odette/Odile s-a arătat, aşa cum ne aşteptam, o excelentă lebădă albă şi respectiv neagră, jucându cu talent dualitatea temperamentală a partiturii şi oferindu-ne câteva excepţionale momente de virtuozitate solistică. Invitatul special, cel care a reprezentat atracţia serii în rolul prinţului Siegfried – Adrian Fadeev, solist al Teatrului Mariinski din Sankt-Petersburg – impresionează într-adevăr prin amploarea săriturilor, prin complexitatea variaţiunilor, susţinându-şi partenera cu discreţie şi fermitate. Şi cum în lumea melomanilor sau amatorilor de balet români xenofilia este la loc de cinste, calităţile reale ale lui Fadeev au părut şi mai mari. Totuşi, văzându-l pe Ovidiu Matei Iancu (titular al rolului principal în alte seri) în Pas de trois, am avut senzaţia clară că el iese în evidenţă chiar şi în acest context, prin uşurinţa mişcărilor, prin senzaţia de plutire pe care a imprimat-o întregii evoluţii. Şi merită aplauze la fel de entuziaste. Un expert în rolul Bufonului, Vlad Toader, în mare formă, a dominat evident primul act, construindu-şi evoluţia cu o superbă anvergură a mişcărilor, îmbinând sugestiile actoriceşti cu virtuozitatea pur coregrafică. L-am regăsit pe Tiberiu Almosnino în Rothbart, un rol de referinţă în repertoriul său şi am urmărit cu plăcere toate dansurile de caracter în care au evoluat mulţi dintre soliştii Operei. În plus, corpul de balet al Operei, atât de expus în actele "albe", în care coordonarea este esenţială, a părut a fi mai aproape de acea fragilitate ideală, de perfecţiunea baletului clasic pe care o vizualizăm cel mai frecvent prin imagini din Lacul lebedelor.

Poate nu a fost un spectacol perfect, dar nici statutul balerinului clasic în România nu este prea aproape de... perfecţiune. Munca incredibilă care se află în spatele acestor ore feerice se pare că nu poate fi cuantificată, în mod real, decât în aplauze... iar entuziasmul (poate cam zgomotos) al copiilor de la balcon îşi găsea în mod clar locul mai bine în acea seară, decât scepticismul funciar al domnului aşezat în spatele meu în stal.

Sacrificiile pe care le presupune munca de balerin cred că nu pot fi comparate cu cele solicitate de nici o altă meserie (cel puţin din cele artistice). Iar a fi conştient de ceea ce se află în spatele poveştii feerice de pe scenă este obligatoriu pentru a-ţi putea da cu părerea – pozitiv sau negativ – despre balet.