Executaţi prin înfometare. Holocaustul ascuns

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Am simţit efectele produse de această nouă maşinărie administrativă încă de la prima adunare a "sutei" noastre. După ce ne explică cum va funcţiona noua administraţie sătească şi lăudă partidul pentru introducerea unei gestiuni săteşti atât de "flexibile şi eficace", preşedintele adunării îl prezentă pe vorbitor, un propagandist repartizat "sutei" noastre. Preşedintele îi spuse "Tovarăşul Profesor". Fiind şcolar la acea vreme, aveam o mare admiraţie pentru dascăli. Ceea ce spunea însă acesta nu se deosebea cu nimic de ceea ce auziserăm înainte; repeta fraze din discursurile oficiale pe care le învăţaserăm deja pe de rost.

La început, Tovarăşul Profesor descrise nedreptăţile pe care fermierii le suferiseră din partea celor bogaţi. A venit vremea, spunea el, ca sătenii să-şi poată repara greşelile. Le ceru fermierilor săraci să nu aibă milă de curculi (culaci) şi, ceea ce ne-a şocat cel mai mult, ne ceru să-i distrugem. Uciderea bogătaşilor, declară el, era singura cale pe care fermierii săraci o puteau urma pentru a duce o viaţă mai bună şi mai prosperă.

Noi stăteam tăcuţi, lăsând cuvintele să curgă peste noi. Nu puteam totuşi să fim complet indiferenţi la ceea ce spunea el. Aveam presentimentul că un dezastru se va abate asupra noastră. Auziserăm noi şi înainte despre colectivizare, despre decurculizare şi chiar despre anihilarea curculilor ca "clasă socială". Până acum, însă, nu auziserăm despre uciderea arbitrară a curculilor. Iar el ne vorbea acum despre uciderea lor ca despre o chestiune de onoare, meritorie.

După o pauză, Tovarăşul Profesor începu să vorbească despre colectivizare. Dădu o explicaţie simplă şi interesantă. Partidul şi conducerea statului, spunea el, voiau să facă mai uşoară şi mai sigură viaţă fiecărui fermier. Munca la colectiv va fi mai uşoară şi mai profitabilă. Acolo, fermierii vor fi protejaţi de exploatarea la care-i supuneau fermierii bogaţi, curculii. Iar la sfârşit, după ce se uită peste notiţe, spuse limpede că partidul şi statul luaseră hotărârea de a ne colectiviza şi că noi nu mai puteam face nimic în această privinţă. De fapt, el adăugă că trebuia să fim recunoscători pentru aceasta, căci ceea ce era bun pentru partid şi conducerea statului era bun şi pentru noi, fermierii. După aceea, îşi băgă notiţele în buzunar, bău nişte apă, luă o ţigară dintr-o cutie frumoasă şi se aşeză. Noi rămăserăm tăcuţi.

După cuvântul propagandistului, preşedintele "sutei" se ridică şi declară că vrea să se înscrie în colectivă. El spuse că discursul propagandistului fusese atât de limpede şi de convingător, încât, în mintea lui, nu mai rămăsese nicio urmă de îndoială în legătură cu viitorul fermierilor şi că era cel mai fericit să se afle printre primii care se vor înscrie în colectivă. Apoi, întrebă cine-i va urma exemplul. Spre surprinderea şi consternarea noastră, au fost unii care chiar l-au urmat. Un membru al Comisiei pentru Procurarea Pâinii s-a ridicat, s-a apropiat de masa preşedintelui şi s-a declarat dispus să intre în colectivă. Apoi, a lansat provocarea "întrecerii socialiste", cerându-i unui coleg din comisie să facă la fel. Am fost şi mai surprinşi când acesta din urmă s-a apropiat de masă şi a acceptat întrecerea, provocându-l la rândul lui pe un alt coleg; acesta l-a provocat apoi pe altul şi aşa mai departe. După membrii comisiei, au venit funcţionarii "zecilor" şi "grupelor de cinci". Era ceva la care nu ne-am fi aşteptat. În câteva minute, peste 15 gospodării din "suta" noastră deveniră membre ale detestatei ferme colective.

După înscrierea funcţionarilor, se apropie pe neaşteptate de masă un fermier obişnuit. Şi el îşi declară dorinţa de a se înscrie în colectivă, după care îi ceru vecinului său, Şevcenko, să-l urmeze. De această dată însă, oficialităţile nu mai avură noroc. Şevcenko ezită. El aduse numeroase justificări în sprijinul hotărârii sale de a nu se înscrie în acel moment în colectivă: trebuia să se mai gândească; nevastă-sa era bolnavă şi, pe lângă asta, lui îi plăcea să fie complet independent. Insistă asupra faptului că nu putea face acest lucru atunci, ci, poate, mai târziu. Oficialităţile îl presară să nu mai amâne, iar el se luptă cu disperare. Timpul trecea. Nimănui nu i se dădu voie să părăsească încăperea.

Deodată, se auzi o voce din spate:
- Înscrie-te! Nu vrem să stăm aici toată noaptea!

Asta îi oferi lui Şevcenko şansa să iasă din încurcătură.
- Dacă eşti atât de nerăbdător, vino dumneata aici şi semnează! strigă el şi merse repede la locul lui, nesocotind ordinul preşedintelui de a rămâne unde era.

La început, preşedintele insistă ca Şevcenko să se întoarcă la masa oficială. Apoi, îi îndemnă furios pe toţi cei prezenţi la adunare să se ducă şi să semneze pentru colectivă. Noi rămăserăm însă neclintiţi. Nu se mişcă nimeni.

Oficialităţile n-au fost descumpănite de opoziţia noastră tăcută. Păreau a fi fost bine instruite ce să facă în asemenea cazuri. Cum fermierii continuau să nu spună nimic, iar situaţia devenea jenantă, Tovarăşul Profesor veni cu o sugestie. El se gândi că ar fi fost bine să sărbătorească o asemenea "ocazie fericită, care vădeşte un înalt patriotism" trimiţând telegrame Comitetului Central al Partidului Comunist, conducerii statului sovietic şi tovarăşului Stalin. Şi, fără să mai aştepte consimţământul nostru, Tovarăşul Profesor scoase din buzunar o foaie de hârtie şi începu să citească. În telegramă se arăta că, după ce au ascultat cu atenţie discursul "plin de patriotism, educativ" al reprezentantului raional şi după ce şi-au dat seama de avantajele oferite de agricultura socialistă în comparaţie cu cea individuală, fermierii din prima "sută" (şansa făcu să aparţinem primei "sute" şi să ni se ceară adeseori, de către oficialităţi, să ne dovedim demni de a fi Numărul Unu) au promis în mod solemn să realizeze colectivizarea totală până la întâi mai.

Din punctul nostru de vedere, promisiunea cu pricina era ridicolă, însă niciunul dintre noi nu îndrăzni să critice telegrama, care fusese adoptată în unanimitate.

Preşedintele se întoarse apoi la chestiunea dinainte. De această dată, încercă să afişeze un zâmbet.
- Ei bine, din moment ce ne-am înţeles şi am promis să realizăm colectivizarea totală - spuse el cu dezinvoltură - nu mai are rost să pierdem timpul, nu-i aşa?

Flutură apoi creionul şi hârtia deasupra capului.
- Veniţi şi semnaţi, da?

Rămăserăm toţi la locurile noastre.
- Haideţi! E târziu, ne îndemnă el. Cu cât semnaţi mai repede, cu atât plecaţi mai repede acasă.

Nu se mişcă nimeni. Toată lumea stătea tăcută. Preşedintele, derutat şi nervos, îi şopti propagandistului ceva la ureche. Acesta se ridică hotărât şi ne reaminti, ca unor copii de grădiniţă, că nu era frumos să încălcăm o promisiune, mai ales dacă ea era făcută faţă de tovarăşul Stalin. Cum promiseserăm să ne înscriem în colectivă, trebuia să facem acest lucru atunci. Însă mustrarea lui părintească nu ne impresionă. Tăcurăm mai departe. Această atitudine le iritară pe oficialităţi, dar mai ales pe preşedinte. Imediat ce propagandistul îşi termină mustrarea, preşedintele îşi părăsi în grabă locul de la masă, îl înşfăcă pe primul om aflat înaintea lui şi-l scutură cu putere:
- Duşman al poporului! strigă el, cu vocea sugrumată de furie. Tu ce mai aştepţi? Poate pe Petliura? Petliura fusese un lider ucrainean care luptase în urmă cu un deceniu în războiul de independenţă. Toţi adepţii lui au fost persecutaţi ulterior într-un fel sau altul, iar acum numele de "Petliura" însemna moarte. Fermierul rămase însă calm.
- Uşurel, zise acesta liniştit. În telegramă se spune că trebuie să ne înscriem în colectivă până la întâi mai, nu-i aşa? Acum suntem în februarie, nu-i aşa? De ce atâta grabă?

Preşedintele păru complet dezarmat. Nu se aşteptase la această întorsătură, şi nici noi nu ne aşteptaserăm. Probabil că fiecare fermier din casă încerca să găsească o cale de ieşire din capcana întinsă prin telegramă, şi acum, iată soluţia. Mai aveam destul timp!

Preşedintele ezită o secundă, două, apoi îşi luă mâinile de pe umerii omului şi se întoarse la masă, unde începu să se consulte cu propagandistul. Urmărindu-i în timp ce vorbeau, am văzut că propagandistul a scos o foaie de hârtie din buzunar şi a corectat ceva pe ea. Era evident faptul că puneau la cale o altă şmecherie.
- Înainte de a întrerupe şedinţa, începu a spune propagandistul, este bine să adoptăm o rezoluţie. Apoi începu să citească de pe hârtia pe care o ţinea în mână. Rezoluţia semăna foarte mult cu telegrama, dar se deosebea printr-un singur lucru: cuvântul "mai" fusese înlocuit cu "imediat".
- Cei care sunt împotriva acestei rezoluţii să ridice mâna, anunţă preşedintele. Oficialităţile ştiau că nu vor vota mulţi pentru ea. Pe de altă parte, erau sigure că nimeni nu va îndrăzni să voteze împotriva ei. Aşa cum era de aşteptat, nu s-a ridicat nicio mână. Apoi, preşedintele a anunţat că rezoluţia a fost acceptată de toţi membrii "primei sute", ridicând imediat, încă o dată, creionul şi hârtia deasupra capului.
- Cine urmează? întrebă el, împingând creionul şi hârtia spre marginea opusă a mesei.

Tăcere. Fermierii priviră fix înainte, fără a se mişca. Preşedintele, bătând în masă cu degetele, lăsă privirea în jos. Doi miliţieni stăteau la uşă, blocând ieşirea.

Tăcerea fu întreruptă de Tovarăşul Profesor, care se ridică şi se încruntă la auditoriu.
- Ce înseamnă asta? şuieră el. Tăcerea asta înseamnă rebeliune? Apoi, după ce făcu în mod intenţionat o pauză, ne spuse că Partidul Comunist ne-a dat şansa de a ne înscrie de bunăvoie în colectivă, dar noi, nişte fermieri ignoranţi, am irosit această şansă şi am sfidat cu încăpăţânare politica partidului. Trebuia să ne înscriem în colectivă chiar în acel moment! Dacă nu, urma să fim consideraţi "duşmani ai poporului" şi să fim exterminaţi ca "clasă socială". După ce spuse acestea, se aşeză.

Noi n-am înţeles nimic din vorbele lui, căci cuvintele "de bunăvoie" şi "trebuie" nu se potriveau unul cu celălalt. Ştiam însă că vorbise serios. Cu toate acestea, nimeni nu răspunse ameninţărilor lui.

Atât propagandistul, cât şi preşedintele păreau epuizaţi. Se uitau la noi în tăcere. Şi noi tăceam.

Această situaţie nu putea să dureze prea mult. Cu atâţia oameni înghesuiţi într-o încăpere mică, trebuia să se-ntâmple ceva, şi chiar s-a întâmplat după puţină vreme. Un bărbat ceru să părăsească încăperea. Preşedintele spuse că nu poate pleca atâta vreme cât refuza să se înscrie în colectivă. De fapt, nimeni nu putea părăsi încăperea. Numai cei care semnaseră deja puteau să iasă. Propagandistul îi şopti ceva la ureche preşedintelui, după care anunţă:
- Da, toţi tovarăşii care s-au înscris deja în colectivă trebuie să meargă acasă!

Am observat că spusese "trebuie să meargă", nu "pot să meargă". Toţi funcţionarii, cu excepţia propagandistului şi a preşedintelui, începură să părăsească încăperea. Unii dintre ei o făcură fără tragere de inimă, căci nu voiau să se deosebească de noi, ceilalţi, lucru pe care-l ştiam foarte bine.

Bărbatul care ceruse să iasă afară stătea încă asemenea unui şcolar înaintea dascălului.
- Dar eu trebuie să ies! insistă el. Era evident că trebuia să meargă să-şi golească vezica.
- Du-l afară şi adu-l înapoi imediat! ordonă preşedintele unuia dintre miliţieni.

Omul ieşi astfel din încăpere sub escortă, asemenea unui prizonier, făcându-ne să ne gândim cu jenă că acesta va trebui să-şi facă treaba sub ochii vigilenţi ai omului partidului. Atunci, asemenea şcolarilor năstruşnici, cerură să fie lăsaţi afară şi alţi fermieri. Eram curioşi să vedem cum avea să rezolve preşedintele această problemă cu un singur miliţian rămas în încăpere.
- Nu iese nimeni! strigă el. Şi cu asta basta! Unii curajoşi încercară să-şi ceară dreptul de a răspunde chemării naturii fără amestecul oficialităţilor, însă preşedintele spuse că cei care voiau să meargă afară erau "duşmani ai poporului", care doreau să submineze adunarea.

După ce trecură cu bine de această "rebeliune a toaletei", preşedintele şi propagandistul începură să vorbească din nou între ei.
- Cine este pentru regimul sovietic şi pentru colectivizare să ridice mâna, ordonă preşedintele.

Fermierii ezitară.
- Să înţeleg că sunteţi împotriva regimului sovietic? şuieră propagandistul. Nu-i asta rebeliune pe faţă? Vasăzică îndrăzniţi să faceţi asta?

Repetă apoi întrebarea, dar reformulă ordinul: cei care erau pentru regimul sovietic trebuiau să treacă la stânga, iar cei care erau împotrivă, la dreapta.

Pentru o clipă, nu se mişcă nimeni. Apoi, încet, unul, după aceea încă unul, iar după el încă unul se ridicară şi trecură la stânga. Propagandistul luă un creion şi începu să facă o listă cu cei care stăteau mai departe la locurile lor, întrebându-i cu voce tare cum îi chema. Şmecheria avu efect. Curând, toţi încercară să treacă în partea stângă. Dar pentru că aşa ceva era imposibil în acea încăpere mică, propagandistul le ordonă tuturor să se aşeze la locurile lor.

Preşedintele flutură deasupra capului creionul şi hârtia, spunând:
- Acum, haideţi să isprăvim odată! Cine-i primul?

Nu se mişcă nimeni. Preşedintele se uită furios la noi, iar propagandistul ne privi fix, neputincios. Apoi, golul fu umplut de un glas din spate. Era al unui bătrân de vreo 70 de ani.
- De ce atâta grabă, domnule-tovarăş? strigă el. Toate capetele se întoarseră spre el ca spre un salvator. Preşedintele îi ordonă să vină în faţă.
- De ce atâta grabă, domnule-tovarăş? repetă bătrânul, după ce ajunse la masa oficialităţilor.
- Eu nu sunt "domn", îl întrerupse propagandistul. Sunt "tovarăş".

Bătrânul căzu pe gânduri.
- Cum aşa? Nu v-am văzut în viaţa mea! Cum puteţi să fiţi tovarăşul meu?

Pe noi nu ne interesa dacă bătrânul îl tachina pe propagandist sau nu. Ceea ce ne preocupa era întrebarea pe care acesta o puse: de ce voiau oficialităţile să distrugă într-o singură seară un fel de trai care le era familiar de atâta vreme fermierilor?

Preşedintele şi propagandistul îi răspunseră bătrânului apelând la lozinci oficiale ale partidului şi la fraze dinainte pregătite. Ei replicară că trebuia să ne înscriem imediat în colective pentru că aşa ne cerea partidul.