Introducere la Executaţi prin înfometare. Holocaustul ascuns

Citiţi un fragment din această carte.


Aceasta este una dintre puţinele relatări ale martorilor oculari la Marea Foamete care a lovit mai multe regiuni ale Uniunii Sovietice în 1932-1933. Copilărind într-un sat ucrainean, autorul a trăit pe pielea lui groaza provocată de aceasta, Ucraina fiind una dintre zonele cel mai grav afectate de dezastru: se estimează că, în acel an teribil, au murit de foame între 5 şi 7 milioane de ucraineni. Foametea s-a dezlănţuit şi în alte părţi ale URSS. În republica sovietică asiatică a Kazahstanului, jumătate din populaţia autohtonă a căzut victimă acestui fenomen distrugător. Ucraina, alături de Caucazul de Nord (şi el, crunt lovit), este însă zona cea mai fertilă a acestei întinse ţări, şi de aceea tragedia care a răvăşit a doua naţiune, ca dimensiune a populaţiei, din Uniunea Sovietică este cu atât mai paradoxală şi mai tulburătoare.

Când este provocată de factori naturali precum seceta şi lipsa recoltelor, foametea este un fenomen înspăimântător. Cea din 1932-33 a fost însă deosebit de înfiorătoare deoarece a fost atât cauzată, cât şi amplificată de politicile aplicate de statul sovietic sau, mai concret, de Stalin, la vremea respectivă dictatorul absolut, principalul autor şi executant al planului care a provocat moartea a milioane de compatrioţi, ca şi suferinţe enorme întregii populaţii rurale a URSS.

Sumbra poveste începe ceva mai înainte. Din 1921 - când s-a încheiat Războiul Civil - ţăranii sovietici au fost lăsaţi să trăiască într-o linişte relativă, liberi să-şi cultive parcelele proprii în schimbul obligaţiei de a da o parte din producţie statului la un preţ fixat de acesta. Această politică a contribuit la remarcabila refacere a satelor sovietice, afectate de ravagiile produse de Revoluţie şi Războiul Civil. Asemenea Rusiei Imperiale înainte de 1914, Uniunea Sovietică devenise un mare exportator de cereale. Tocmai de aceea, această tolerare parţială a liberei iniţiative de la ţară le-a stat în gât celor mai doctrinari dintre conducătorii comunişti. Marxism-leninismul, susţineau ei, profesa că existenţa unei multitudini de unităţi agricole de mici dimensiuni (moşierii fuseseră expropriaţi, desigur, în timpul Revoluţiei) era atât ineficientă, cât şi periculoasă din punct de vedere politic. Era ineficientă, din cauză că producţia agricolă la scară mică era, chipurile, neeconomică, determinând o productivitate scăzută şi absorbind prea multă forţă de muncă. Era periculoasă, din cauză că, spre deosebire de alte ramuri economice, statul nu avea controlul deplin asupra producătorilor; dacă nu li se plăteau preţuri adecvate, aceştia puteau să nu-şi vândă produsele statului.

Încă din 1926-1927, conducătorii comunişti au început să-i stoarcă pe ţărani şi fermieri (care formau atunci circa 80% din populaţie): cei mai avuţi dintre ei au trebuit să plătească impozite grele; preţurile cerealelor au fost reduse în mod arbitrar cu 20%; presiunea sporită şi persecuţia tot mai mare la care erau supuşi producătorii cei mai eficienţi au făcut ca ţărănimea în ansamblu să fie mai puţin interesată să producă şi să vândă cereale. Şi dacă ar fi plănuit să provoace o criză alimentară, statul n-ar fi găsit un mod mai eficace de a face acest lucru. Iar în 1928, cantităţile de produse agroalimentare livrate statului chiar au scăzut drastic.

În loc să adopte soluţia logică a acestei probleme, adică să crească preţurile plătite producătorilor, statul s-a lansat într-o campanie dură împotriva ţărănimii. Anul 1928 a marcat începutul a ceea ce un poet sovietic din perioada destalinizării a descris drept "războiul (statului) împotriva naţiunii". Cu ţăranii nu aveau să se mai facă afaceri prin intermediul mecanismelor pieţei. Lor nu aveau să li se mai ofere stimulente pentru a produce mai mult. Ei aveau să fie constrânşi şi înregimentaţi, astfel încât să devină nu simpli angajaţi, ci adevăraţi sclavi ai statului, aşa cum strămoşii lor din Rusia Imperială dinainte de 1861 fuseseră iobagi ai boierilor.

Mecanismul folosit în vederea înfăptuirii acestei transformări avea să fie colectivizarea. Proprietăţile individuale a circa 25 de milioane de gospodării ţărăneşti urmau să fie unificate în aproximativ 250.000 de ferme colective şi de stat. Pământul, vitele, uneltele agricole, în unele cazuri chiar locuinţele, aveau să fie luate de la oameni şi transferate, teoretic, comunităţii ţărăneşti, practic, statului. Cu numele, ferma colectivă era o cooperativă agricolă, în realitate, aşa cum au fost înfăptuite "reformele" între 1928 şi 1930, ea semăna mult mai mult cu o colonie de deţinuţi, în care munca, cooperarea şi chiar modul de viaţă al condamnaţilor erau impuse de sus şi dirijate de persoane străine, adeseori, oameni care nu cunoşteau deloc agricultura şi condiţiile locale. Miron Dolot înfăţişează în culori vii debandada şi confuzia produsă în satul său natal de colectivizarea forţată. Imaginea prezentată de dânsul trebuie mărită de mii de ori pentru a ne putea face o idee despre ceea ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică în acei ani.

Cum Partidul Comunist nu avea încredere în faptul că ţăranii, nici măcar cei pe deplin credincioşi regimului, le vor impune celor de-o seamă cu ei această servitute, a trimis în sate 25.000 de membri, majoritatea lor tineri comunişti, "miarii" din această carte. Aşa cum se arată în lucrare, majoritatea lor erau comunişti fanatici, îndoctrinaţi să vadă în ţăran un "mic capitalist" şi un "duşman de clasă", lipsiţi total de scrupule când venea vorba să-i intimideze pe săteni pentru a-i determina să se înscrie în colectivă.

Obligat să înfrunte acest atac la adresa străvechiului său stil de viaţă şi ceea ce el considera a fi jefuirea proprietăţii sale, ţăranul, fie el din Rusia, din Ucraina sau din Asia Centrală, a luptat cu disperare împotriva acestei spolieri. Autorităţile au căutat să-şi uşureze misiunea încercând să le dezbine pe victime şi să le învrăjbească între ele. Singurii care au fost împotriva colectivizării şi care, de aceea, au fost persecutaţi, potrivit liniei oficiale, au fost culacii, adică pătura cea mai prosperă a ţărănimii. Şi totuşi, cei pe care propaganda oficială îi prezenta ca atare şi ca exploatatori ai consătenilor lor erau, în majoritatea cazurilor, doar nişte producători mai eficienţi şi, ca atare, nişte binefăcători ai ţăranilor şi ai naţiei, nicidecum "lipitorile" şi "paraziţii" din discursurile insultătoare ale propagandiştilor comunişti. Cu binecuvântarea autorităţilor, lepădăturile de la sate au fost incitate la acte de violenţă împotriva culacilor, ei şi familiile lor fiind scoşi afară din propriile locuinţe, bătuţi, bărbaţii linşaţi uneori, iar bunurile furate.

În ciuda tuturor acestor tactici menite să creeze dezbinare, ţărănimea s-a opus în general colectivizării. În disperarea lor, sătenii s-au dedat uneori la acte de terorism împotriva opresorilor. În contrast cu aceste incidente, autorităţile au instituit teroarea sistematică împotriva întregii clase a ţărănimii. Opozanţii cei mai activi au fost executaţi, iar familiile lor, exilate în regiunile aride din nord. În cursul unui singur an, 1929-1930, au fost reprimaţi astfel între 5 şi 8 milioane de oameni. Alţii au fost strămutaţi în afara regiunilor natale, obligaţi să asaneze mlaştini şi să cureţe zone erodate. Poliţia secretă şi chiar unităţi militare au fost trimise în satele indisciplinate.

Incapabili să răspundă la forţă cu forţa, ţăranii au trecut la rezistenţă pasivă. Una dintre manifestările acesteia, cea mai periculoasă din punctul de vedere al conducerii statului, a fost sacrificarea de către săteni a animalelor pe care trebuiau să le predea la colhoz. În 1928, URSS avea 32 de milioane de cai; în 1934, cifra acestora era de 15,5 milioane. Numai în ianuarie-februarie 1930, au fost omorâte 14 milioane de vite. Confruntat cu acest dezastru, statul a încetat pentru o vreme războiul. Dând dovadă de o extraordinară ipocrizie, Stalin a anunţat în martie 1930 că autorităţile locale greşiseră obligându-i pe săteni să se înscrie în colectivă şi uitând că ordinele sale şi ale partidului subliniau faptul că adeziunea lor trebuia să fie un act voluntar. El scria următoarele: "Cine şi-ar dori asemenea abuzuri, o asemenea organizare birocratică a procesului de colectivizare, asemenea ameninţări inutile la adresa ţăranului?" Iar el, binevoitor, le-a permis ţăranilor care voiau să se retragă din fermele colective să facă acest lucru. În ce măsură acest proces a fost unul voluntar este foarte bine ilustrat de cifrele următoare: înainte de declaraţia lui Stalin, dată la 1 martie, gospodăriile colectivizate reprezentau 57,6% din totalul gospodăriilor din ţară. După două luni, cifra era de 23,6%. Vă puteţi închipui haosul şi daunele produse agriculturii în acel an teribil.

Ţăranul nu obţinuse însă o victorie, ci o amânare. La sfârşitul lui 1930, conducerea statului şi-a reluat campania de înregimentare a populaţiei rurale în fermele colective. De data aceasta, forţa a fost combinată cu câteva concesii făcute dorinţei ţăranului de a avea ceva despre care să poată spune că este al lui. I s-a dat voie să păstreze aşa-zisul lot de grădină - circa jumătate de hectar de gospodărie, iar uneori o singură vacă. În septembrie 1931, 60% din totalul gospodăriilor rurale erau reînscrise în colective. Răul făcut deja economiei rurale avea să contribuie însă în curând la producerea unui dezastru mai mare chiar decât cel din 1929-30.

Campania de colectivizare a fost sincronizată cu primul plan cincinal al statului sovietic, menit să industrializeze în grabă ţara care până atunci avusese o economie predominant rurală. O componentă esenţială a acestui plan a fost aducerea de utilaje, patente şi experţi din străinătate. Cum aveau să fie plătite aceste importuri? În acel moment, singura posibilitate ca Uniunea Sovietică să obţină valuta necesară procesului de industrializare era să exporte materii prime. De aici şi presiunea tot mai mare exercitată asupra deja ruinatei şi sărăcitei populaţii rurale cu scopul de a obţine de la ea cerealele necesare nu numai populaţiei urbane tot mai numeroase a Uniunii Sovietice, ci şi exportului. În 1930, în condiţiile în care recolta a fost de 83,5 milioane de tone, regimul a luat de la ţărani 22 de milioane şi a exportat 5,5. În anul următor, ţara, din motive deja invocate, a produs cu 14 milioane de tone mai puţin, însă regimul a stors de la ţărănimea terorizată 22,8 milioane şi a exportat 4,5. Deşi nu trebuia să fii agronom ca să-ţi dai seama că avea să urmeze un dezastru, regimul a continuat să mărească cotele obligatorii. În 1932, au existat încă din primăvară indicii că recolta avea să fie foarte mică în zone mari cum ar fi Ucraina, şi cu toate acestea, statul a fixat cel mai ambiţios plan de achiziţii, de 29,5 milioane de tone. La sfârşitul anului, oamenii sufereau deja de foame - URSS a exportat 1,5 milioane de tone de cereale, o cantitate mare, care ar fi hrănit cele 7-8 milioane de oameni ce se estimează a fi pierit de foame în 1932-33.

Acesta este fundalul pe care s-au desfăşurat evenimentele prezentate de Miron Dolot în cartea sa. Când, în cursul anului 1932, a devenit limpede faptul că cota de cereale stabilită de stat nu putea fi îndeplinită, Stalin, înfuriat, a ordonat ca toate rezervele disponibile să fie confiscate, indiferent de urmările pe care un asemenea act le putea avea asupra populaţiei locale. Nu un refugiat anticomunist, ci un autor sovietic din epoca Hruşciov, când s-au putut face referiri la asemenea lucruri, a scris următoarele despre rezultatele unei vizite făcute de un locotenent al lui Stalin într-una dintre zonele afectate: "Toate cerealele, fără excepţie, au fost rechiziţionate pentru îndeplinirea planului, inclusiv cele puse deoparte pentru semănat, pentru hrana animalelor şi chiar cele date înainte colhoznicilor ca plată pentru munca depusă." Dintr-o altă sursă sovietică aflăm următoarele: "Multe colhozuri au avut mai greutăţi cu aprovizionarea. Au fost multe cazuri în care oamenii s-au umflat din cauza foamei şi au murit." Aceste două fraze apar în mijlocul unui lung articol tehnic care, în general, descrie în termeni favorabili colectivizarea, chiar dacă, aşa cum era moda în epoca Hruşciov, Stalin şi acoliţii lui erau criticaţi cu asprime pentru "greşelile" comise. Astăzi (în 1987 - n. trad.), desigur, odată cu reabilitarea parţială a lui Stalin, este puţin probabil ca unui autor sovietic să i se permită să fie atât de indiscret cu privire la ceea ce s-a întâmplat realmente în acei ani îngrozitori.

Oare politica lui Stalin a fost motivată de nevoia de a obţine toate cerealele disponibile pentru a hrăni oraşele şi a da şi la export, obiectiv în raport cu care salvarea vieţii câtorva milioane de ţărani a fost considerată neimportantă, sau a fost, aşa cum sugerează autorul nostru, o încercare deliberată de a nimici naţionalismul ucrainean şi, astfel, de a consolida stăpânirea rusească în Uniunea Sovietică? Este o ipoteză puternic susţinută de alţi câţiva scriitori, nu toţi ucraineni. Fără îndoială că Stalin căuta deja în 1930 să facă din naţionalismul rusesc principalul bastion psihologic al regimului sovietic şi al puterii sale personale. Tot ceea ce aducea, chiar şi vag, a naţionalism sau a solicitare de autonomie venită din partea celorlalte naţionalităţi din URSS era nimicit de el şi acoliţii săi încă dinainte de 1930. Iar în cursul marilor epurări din 1936-39, acei funcţionari şi intelectuali suspectaţi de a avea şi cea mai mică simpatie faţă de aspiraţiile naţionale ale ucrainenilor au fost reprimaţi cu brutalitate. În cursul unei alte perioade de foamete cruntă care a lovit multe părţi din URSS, inclusiv Ucraina, cea din 1921-22, statul sovietic n-a căutat să împiedice victimele să plece din regiunile afectate pentru a găsi de mâncare, ci a apelat la ţările capitaliste pentru a ajuta milioanele de oameni aflaţi în suferinţă. În 1932-33, Kremlinul a căutat să împiedice răspândirea, chiar în URSS, a veştilor privind înfometarea maselor, astfel încât locuitorii din celelalte regiuni să nu ştie ce se întâmpla în Ucraina şi Caucazul de Nord. În loc să ceară ajutor din afară, statul a interzis în regiunile afectate importul de alimente. Detaşamente ale miliţiei şi GPU (poliţia politică) i-au împiedicat pe cei înfometaţi să-şi părăsească satele şi să încerce a se salva pe ei şi familiile lor. Bineînţeles că unele informaţii au ieşit încetul cu-ncetul la iveală. Într-o poezie care avea să-l coste viaţa după ce a fost descoperită de autorităţi, poetul rus Mandelstam a scris despre Stalin: "La zece paşi de noi, nimeni nu ne aude vocile. Singurul care se aude este munteanul de la Kremlin, distrugătorul vieţii şi ucigaşul de ţărani." În Occident, au existat ecouri foarte slabe şi răzleţe ale acestui dezastru provocat de om. De aceea, cu atât mai preţioasă şi mai tulburătoare este această mărturie despre moartea satului ucrainean, cândva paşnic şi independent.

(Adam Ulam e directorul Centrului de Studii Ruseşti, Universitatea Harvard)