Un manuscris regăsit

*****
Un manuscris regăsit

Mă pregăteam, căutam şi voiam să-mi explic această încredere care mi se impusese în ultimul timp, încrederea în hazard. Când, brusc, discutând cu asistenta lui Cornel Tabără înaintea unei emisiuni, aflu, surprins, că a citit teza mea de doctorat pe care o bănuiam de mult pierdută. Hazardul îmi revela existenţa ei. M-am temut sau n-am dorit să o caut şi astfel încă mult timp a trecut de la discuţia avută în holul televiziunii. Îi ştiam, deci, existenţa, dar o uitasem până în după-amiaza în care, invitat pentru o conferinţă la BCU, o revăd într-o vitrină pregătită cu delicateţe pentru a-mi onora prezenţa. Hazardul a vorbit din nou şi, graţie Voichiţei şi lui Robert, directori ai BCU, într-o seară, chiar în faţa teatrului Odeon, am avut-o în mână. Viaţa îmi confirma intuiţia iniţială. Hazardul ne conduce destinul şi e important să-l sesizezi.

Orice facem, se înscrie - convingere de om de teatru! - într-un scenariu preexistent pe care îl învestim şi încărcăm cu ceea ce purtăm în noi. Ce e punerea în scenă a unui clasic decât tocmai această întâlnire a prezentului cu personaje şi conduite fictive deja imaginate? Privind teza, mi-a revenit în minte titlul celebrei cărţi a lui Jan Potocki, Manuscrisul găsit la Saragosa, şi, brusc, ea mi-a permis să angajez reîntâlnirea cu un trecut, nu uitat, ci simplu abandonat. Când am primit-o, răsfoiam paginile tinereţii mele, revizitam o istorie veche pe care o retrăiam. Timpul urca în mine.
 
Flash-uri succesive. Susţinerea la Universitate, recepţia de "protocol zéro", cum remarca ironic un prieten din inadvertenţă neinvitat..., zilele întregi de lecturi care au hrănit-o şi căutarea obsedantă a unui plan. Dorinţa de a depăşi elanul liric al eseului de licenţă pentru a construi o arhitectură a gândirii teatrale din secolul meu. Secolul reînnoirii, secolul care a dinamizat scena şi i-a modificat exerciţiul. Atunci, la treizeci de ani, acest gust al metamorfozei ca destin al modernităţii mă fascina. Mi se părea a fi simptomul condiţiei contemporane. Manuscrisul predat la Editura Eminescu, un an de zile, îmi amintesc perfect, a fost corectat, adaptat, schimbat ici şi colo, dar nu "în punctele esenţiale", căci perspectiva publicării sale părea iminentă. Până într-o dimineaţă de mai, când Valeriu Râpeanu mă anunţa ca editarea operelor complete ale lui Nicolae Ceauşescu determina o drastică economie de hârtie şi, automat, decalarea cu încă un an a apariţiei cărţii mele. Prima mea carte. Eram tânăr, un an mi se părea mult, şi atunci se agrava rana care, tocmai cu un an mai devreme, se deschisese când, pe o plajă, singur, citisem, înmărmurit, celebrele teze maoiste din Iulie 1971. Destinul mi-a fost pecetluit de temeri, înfrângeri şi ameninţări. Pentru a le evita, mă decideam să plec lăsând în urma o viaţă începută, ca şi acest proiect neîmplinit.
 
Pusă pe o masă la Odeon, privesc coperţile tezei de atunci şi îmi amintesc. La Sorbona, pentru a avea un post, titlul de doctor îmi era indispensabil, dar diploma îmi lipsea: ea trebuia semnată, mi s-a spus, de către însăşi Elena Ceauşescu, celebra "savantă de reputaţie mondială". Imposibil de obţinut această autentificare oficială, având în vedere statutul meu de "refugiat", dar, să recunoaştem, organizarea societăţii comuniste, din fericire, permitea mici derapaje, strategii locale, intervenţii punctuale. Şi graţie lui Nicolae Opritescu, prieten căruia îi mulţumesc din nou, un substitut de diplomă mi-a parvenit facilitându-mi astfel integrarea în celebrul Institut de Studii Teatrale de la Sorbona. Teza mi-a servit şi, hazard simbolic, ea reapare acum când îl părăsesc. Cercul se închide cu o anumită perfecţie imprevizibilă.
 
Rezumatul tezei, tradus în franceza, l-am oferit lui Bernard Dort, critic şi profesor de renume. Într-o zi - flash ultim - el mi-a spus: "Fără titlul de doctor, n-ai fi putut fi angajat. Dar, mai mult, textul pe care mi l-ai dat mi-a confirmat că tu ai citit aceleaşi cărţi ca noi, aici, la Paris!" Acest compliment m-a marcat, el confirma că, atunci, în România, cu preţul unor mari eforturi, câţiva dintre noi eram "sincronici" cu Europa. Acelaşi sentiment l-am avut citind Jurnalul lui Sebastian... l-am iubit, descoperind în rândurile sale  "sincronia" pe care o aprecia Dort în eseul meu. Provincial fiind, am dispreţuit şi detestat dintotdeauna "provincialismul".
 
Plecând, lăsam în urmă, în grija unui alt prieten, Petre Rado, antologia Arta teatrului, realizată împreună cu Michaela Tonitza, unde reuneam textele acelor reformatori a căror gândire o analizam şi comentam în teza abandonată. Publicată, printr-o neatenţie editorială, antologia a fost apoi consultată frecvent de generaţii de studenţi cărora le era interzisă "sincronia" de care generaţia noastră profitase. Ea le-a servit de manual... Pe de o parte, o carte, Arta teatrului, iar pe de alta, emisiunile de la Europa liberă, pe care le acceptasem în numele dorinţei de împărtăşi cu oamenii de teatru din ţară ecoul marilor aventuri scenice ale momentului, mi-au permis să nu dispar complet.
 
Arta teatrului a fost de doua ori reeditată la Nemira. Şi de aceea, la fidelitatea faţă de prietenii care o conduc, Valentin Nicolau şi Dana Moroiu, se adaugă şi argumentul unei continuităţi iniţiale, patruzeci de ani mai târziu, împlinită graţie aceleiaşi edituri. Reformele teatrului sunt volumul II de la Arta teatrului. Astfel au fost gândite şi astfel se regăsesc acum. Spiritul secolului le reuneşte căci el a fost secolul "reînnoirii", secolul utopiilor şi al decepţiilor, secolul dorinţelor împlinite şi al transformărilor constant depăşite. Aici, propunerile cele mai radicale îşi răspund şi se contestă în numele a ceea ce am numit atunci, puţin pretenţios, un "mod de comunicare". Nici unul dintre reformatori nu caută să propună doar ameliorări, ci, polemic, vizează teatrul şi scena în integralitate, propunând totala lor revizuire. Nu reconcilierea şi sinteza o caută ei, ci, dimpotrivă, individualizarea identitară şi intransigenţa programatică. Energia scenei moderne provine din intensitatea conflictelor. Din afirmaţie şi contestaţie reunite. Orice "mod de comunicare" implică această dublă dimensiune. Ele îşi sunt reciproc incompatibile şi aceasta le explică forţa, ca şi seducţia ce au exercitat-o pe lângă emulii lor. Cartea care apare azi restituie integritatea acestor propuneri refractare acelor soluţii "călduţe" în numele cărora legea Apocalipsului care invită le exerciţiul extremelor - să fii cald sau rece!, spune ea - şi îl sancţionează pe orice practicant al jumătăţilor de măsură. Tânăr fiind, dincolo de teatru, acest angajament estetic îmi apărea ca o lecţie de conduită etica. Azi, cultivând insistent l'entre-deux, între-două, cale intermediară, exigenţa de odinioară, regăsită aici, se colorează de dimensiunea nostalgică a "zăpezilor de altădată". Dar nu e legitim să integrezi lecţia timpului trăit şi să-i admiţi consecinţele? Îmi place să mă recitesc cum am fost şi să mă recunosc cum sunt. Nimic nu e mai derizoriu decât tinereţea perpetuă! Nimic mai grotesc decât trădarea de sine! Entre-deux, cartea ce apare acum îmi permite să mă recunosc fără să mă identific cu cel ce am fost. Ea are şi meritul de a nu fi un text autobiografic, ci o exegeză teoretică traversată, ca un curent subteran, de energia personală a celui care eram!  Îndrăznesc să sper că nu totul a dispărut.

Când Voichiţa şi Robert mi-au adus cartea frumos legată, carte pierdută şi regăsită, am atins-o fără să o redeschid. Mă temeam de confruntarea cu mine. Apoi, seara târziu, acasă, în Cotroceni, la întâmplare, am citit câteva fragmente. Nedezamăgit, mă recunoşteam şi mă înspăimântam: aşa eram atunci! N-am evoluat, ci doar am extins câmpul cunoaşterii, mi-am spus perplex. Diagnostic concluziv, diagnostic depresiv! În numele acestei lucidităţi şi a acestei resemnări, am decis să nu "ameliorez" teza mea, cu atât mai mult cu cât o regăseam nu în versiunea revizuită pentru publicare, ci în aceea originală, pregătită pentru susţinere, căci, în anii '70, Universitatea era încă un adăpost discret prezervat de comandamentele guvernamentale. Marginal, doctoratul beneficia de indiferenţa oficială. Azi, recunosc în textul editat această libertate parţială. Şi de aceea îl iubesc. El e fotograma unui subiect şi a unui context! El e expresia unei gândiri şi a unei mărturisiri. El atestă incertitudinea mea, incertitudine proprie unui universitar care transmite cunoştinţe fără a adopta neutralitatea unei discurs. Universitar implicat, dintotdeauna m-am situat între carte şi scenă  convins de fecunditatea dialogului lor. Sfâşiat, pe amândouă le-am iubit. Şi tot atât de intens le-am regretat. Nici de aici, nici de acolo... cum spunea un uitat poet persan, Sedag Heddayat.

Această teză, azi devenită publică, afirmă o idee: secolul XX a avut nevoie de certitudini, dar nu s-a recunoscut, asemeni secolelor precedente, în una singură, ci, dimpotrivă, în succesiunea lor. El a permis afirmarea unor programe de transformare integrală a scenei, căci secolul reînnoirii, pentru orice artist radical se prezintă ca secolul autodefinirii. Înainte însă de a proceda la asemenea alegeri personale, e indispensabilă şi utilă cunoaşterea termenilor în conflict căci orice "mod de comunicare" răspunde unei definiţii personale a teatrului formulate în raport cu un alt termen, opus, refuzat. El a admis confruntarea programelor căci dacă marii artişti sau teoreticieni s-au identificat cu o estetică precisă, secolul, el, se recunoaşte în cultul antitezelor şi alternanţa formelor refractară sintezelor. Cartea aceasta serveşte drept ghid introductiv, un scurt breviar al reformelor! Pentru a afirma ce vrem, e util să ne bazăm pe ce ştim!

Reformatorii comunică între ei. E ceea ce am decis să afirmăm împreună, editorii şi eu însumi, alegând, pentru copertă, o imagine din Hamlet pus în scenă în 1982, de Antoine Vitez în scenografia lui Yannis Kokkos. El reia intuiţia lui Gordon Craig, care în 1905 a pus în scenă Hamlet la Teatrul de Artă din Moscova. O construcţie abstractă, o pagină albă pe care se înscriu şi dispar traseele shakespeariene. O asimilez, prin extensie, teatrului modern care, de-a lungul unui secol, a căutat să se regândească şi să se reformuleze. Scena lui Craig / Kokkos mi se pare a fi metafora perfectă a acestei revizuiri permanente, a acestei alternanţe constante care defineşte teatrul secolului trecut plasat la răscrucea dintre memorie şi reînnoire.

Răsfoiesc aceste pagini revenite de altcândva, de altundeva, şi ele mă uimesc pentru că mă regăsesc. Călinescu privindu-şi fotografiile din copilărie se întreba: "Băieţaşi, de ce purtaţi numele meu?" Eu, recitindu-mă, mă redescopăr şi-mi spun: "Acesta am fost, acesta sunt!". Viaţa nu m-a ameliorat, dar nici nu m-a degradat.

Volumul editat azi de Nemira capătă un sens simbolic nu doar pe plan biografic. El confirmă convingerea lui Mihail Bulgakov care, dintotdeauna, mi s-a părut excesiv optimistă, mai ales din partea unui autor care a fost supus arbitrariului stalinian: "Manuscrisele nu ard", spunea autorul cărţii Maestrul şi Margareta. Ele supravieţuiesc undeva, dificultatea constă în a le redescoperi. Asemenea timpului, "pierdut şi regăsit", această victorie contra dispariţiei întreţine un optimism şi invită la confruntarea cu trecutul şi ceea ce comporta el ca luciditate critică şi nostalgie mnemonică. Cine am fost, cine am devenit, cine suntem - iată sensul oricărei reeditări retrospective! E riscul pe care acum îl asum.
 
Cartea aceasta mi-a parvenit ca o sticlă aruncată de mult în mare, al cărei mesaj, din fericire, nu s-a şters, şi reuşesc încă să-l citesc. Azi Nemira îl comunică sperând că ceea ce vine dintr-un alt timp nu şi-a pierdut sensul şi că, dincolo de ani, esenţialul nu dispare. Iată pariul acestei reeditări târzii care nu anulează toată durerea unei existenţe istorice. Mă recunosc şi, în acelaşi timp, retrăiesc, tragic, tot ce am suportat. Un manual de estetică, marcat de o experienţă autobiografică - iată ce este această carte!