Viitorul luminos

Citiţi un fragment din această carte.

E deja loc comun să spui că anii din preajma sfârşitului sau începutului de secol sunt ani marcaţi de criză în ansamblul creaţiei artistice a perioadei respective. Poezia românească nu face excepţie, ea traversând o asemenea criză de aproape două decenii. Bineînţeles, însă, că această criză, în planul creaţiei, are cu totul alte valenţe decât în cel economic sau social. Şi cred că acest lucru s-a dovedit cu precădere în poezia feminină a ultimilor ani, unde clivajul faţă de tradiţia modernismului nouăzecist s-a manifestat prin exploatarea îndârjită a spleenului, o reprimare programatică a lirismului şi cultivarea unui neorealism cu funcţie de protest social. Lucrurile nu au rămas neschimbate, însă, din anii 2000, ci, aşa cum o demonstrează volumul de faţă, cel de-al doilea semnat de Cristina Ispas, anumite trăsături ale liricii feminine douămiiste s-au transmis şi valurilor următoare de scriitoare, apărând însă numeroase ingrediente noi.
 
În cazul Cristinei Ispas şi în special al acestei rezervaţii atât de atent şi de bine construite, se observă o adevărată punere în scenă a scenariului apocaliptic (folosesc termenul în sensul încărcat de Northrop Frye): dacă incipitul volumului pare o inocentă punere în funcţiune a Mnemosinei, o tradiţională excursie în tărâmul amintirii, finalul acestui grup de suport demontează extrem de eficient fragilul edificiu, în două versuri: "de umeri sunt poate atârnate genţi / la gât sunt poate înfăşurate fulare / de la un timp câţiva continuă să urmărească punctele negre / care se deplasează încet spre stânga / câţiva încep deja să uite / câţiva înnebunesc".

Trecerea de la introul aşezat sub un motto din Rilke la corpul central al volumului, oameni de weekend, ce stă sub semnul unei scrisori / satiră / protest trimisă (sau nu, din câte ţin minte a fost o descoperire fără sursă dezvăluită) de Kurt Cobain la MTV, poate fi percepută ca o alunecare de la trecutul recent la un prezent decupat din peisajul mai cuprinzător al spleenului trăit fără disperare, ci cu răbdarea celui resemnat în faţa bolii epocii. Nu vreau să alunec acum pe panta curriculară de tipul "ce spune de fapt poetul", însă decuparea portretului omului contemporan în ipostazele sale de consumator al libertăţii oferite legal, aka weekend, excursie, mi se pare un demers comparabil cu cel al pictorilor impresionişti, care surprindeau noua burghezie bucurându-se de ceva cu totul nou: timpul liber. Dacă, în cazul lor, demersul era îndreptat împotriva studioului şi academismului, adică era un gest critic (mai ales când introducea şi o tânără goală pe pajişte) faţă de pictura contemporană oficială, a extrage omul contemporan în exercitarea falsei libertăţi mi se pare un gest la fel de critic, însă aici critica e una socială, iar observaţia devine act antropologic. În acest ciclu al volumului, poezia este notaţie succintă, atentă, dispar chiar şi acele ruperi de ritm, "urcări în atac" precum cel din incipitul volumului. Atunci când au loc, însă, sunt mult mai blânde, au traiectorii indirecte: "pomii sunt arşi iarba uscată şi nu ne întâlnim cu nimeni / rarele priviri ricoşează când ne ating, speriate". Asta ar fi o mostră de lirism, o breşă în liniaritatea descriptiv-narativă. Weekendul devine un teritoriu autonom, un spaţiu anost, la fel de monoton ca şi restul timpului, însă bântuit de nevroze în care societatea, cu toate canalele sale de propagandă, pompează iluzia libertăţii, a timpului care-ţi aparţine, pe care-l poţi opri prin simpla acţiune a îndepărtării de propria viaţă. Weekendul are aceeaşi monotonie demenţială, fie că e situat în acelaşi cadru în care-ţi petreci restul vieţii, fie că inventezi fugi mai mult sau mai puţin reuşite. Şi un excelent instantaneu al acelor ore imposibile din Bucureştiul ars de vară, duminică după-amiaza, când ai realmente senzaţia că eşti ultimul membru al speciei tale bolnave şi că antidotul pe care-l porţi în sânge e prea preţios pentru a fi împărţit cu mutanţii din jur: "e ora la care singurele fiinţe întâlnite pe străzi / sunt misionarii / în cămăşile lor albe, tunşi nazi, / şi pisicile care se caţără pe nivele / la o fereastră, tălpile cuiva care se bucură de razele târzii, / par două păsări adormite". Sentimentul acelei după-amiaze apocaliptice, extrapolat la nivelul întregii vieţi, e cel care domină întregul volum al Cristinei Ispas.

Ciclul maşinile dezirante marchează o ruptură în volum, atât la nivel stilistic, cât şi semantic. Poezia e mult mai rece, a dispărut tristeţea marcată declarativ în primul ciclu amplu, iar absenţa melancoliei adaugă un luciu de maşină versului, care devine şi mult mai amplu. Când vorbesc despre poezie rece mă refer la o acuitate superioară a privirii, o analiză lipsită de milă a unui environment populat de maniaci, de depresivi şi de schizofrenici care vorbesc despre viaţă şi cum ar trebui să fie ea: "un gol de aer un bătrân care mirosea puternic a alcool o bicicletă care era să dea peste / mine un sandviş care m-a mânjit puţin pe geacă somnambulii care se loveau unii de alţii / pe străzi există atâtea posibile explicaţii aleg una, mă aşez la birou"... Chiar şi un eveniment familial destul de dureros e tratat în termeni de pierdere a teritoriului, transmutarea lui în teritoriul acestei teoreticităţi nefiind altceva decât pharmakon. De altfel, în economia volumului, unde angoasa în faţa viitorului este adevărata umbră aruncată atât peste actul scrierii, cât şi peste cel secundar, al trăirii, evenimentul existenţial îşi pierde greutatea pe care o avea în poemele colegilor de generaţie mai vechi. Accentul se mută, încet, încet, în cadrul semnului poetic, de pe trăire, pe text, adică începe, cred eu, să parcurgă în sens invers drumul pe care l-a parcurs în ultimii zece ani.