Anul meu 2011 se împarte în două: înainte şi după momentul în care am deschis ochii. Iar ceea ce am văzut m-a lăsat fără cuvinte. Am văzut oameni, am văzut micile plăceri ale vieţii, am văzut timp, am văzut frumuseţe, am văzut... Şi, cel mai surprinzător, m-am văzut pe mine. În sfârşit.
A fost un an incredibil, revoluţionar, neaşteptat, bine primit. Cam aşa:
Am întâlnit cel mai frumos om: un om. O oră de conversaţie despre frumos cu o persoană pe care nu o cunoşti şi doar cinci minute de discuţie despre lucruri "tehnice". Uşurinţa aşezării pe aceeaşi undă a doi oameni străini, dar care se află într-un stadiu diferit al aceluiaşi proces de descoperire a sinelui. Fără cuvinte.
Am trecut prin cel mai frumos moment: am primit o carte poştală. Foarte puţini oameni le mai folosesc să îşi aştearnă gândurile de vacanţă. Iar când aceste gânduri sunt aşternute pentru tine, se întâmplă o mică minune. Eu cred în minuni.
Am avut cea mai mare realizare: am învăţat să înot. Sau poate ar trebui să reformulez: "am învăţat să îmi depăşesc teama de apă". Aveam aproape 30 de ani şi nu ştiam să înot. Temeri nejustificate, blocate undeva în trecut, în subconştient, în mine.
Am avut cea mai frumoasă reîntâlnire: cu marea. După aproape 15 ani. Ea mi-a rămas fidelă, eu nu. Nu am mai intrat în mare de data asta, dar m-am dus şi a doua oară. Mi-a ascultat de fiecare dată vorbele şi gândurile. Şi totuşi e mai bine să ne re-cunoaştem mai întâi. Ne-am dat o întâlnire adevărată în 2012.
Am avut cea mai frumoasă revelaţie: aceea că sunt ceea ce sunt, nu ceea ce ar trebui să fiu. Perfecţionismul este o fundătură - nu urmează nimic după ce (dacă) îl atingi. Perfecţionistul este un om nefericit - vrea mereu ceva ce nu are. Eu ştiu. Am învăţat să fiu eu, să mă bucur de "acum", să înţeleg ceea ce este, să fiu conştientă de ce mi se întâmplă, să ştiu cu adevărat de ce fac ceea ce fac. Uimitor.
Am avut cea mai frumoasă iertare: a prietenilor mei. I-am pus mult timp pe planul doi, munca fiind pe primul, evident. Iar ei m-au iertat. Recunoştinţă. Am şi pierdut câţiva - timpul, viaţa, relaţiile, interacţiunile şi-au pus amprenta. Mult prea mult şi în strat mult prea gros. Se întâmplă. Te ridici şi mergi mai departe, iar dacă ai puţin noroc şi ochi mari, vor apărea alţii.
Am avut un an care a culminat cu cel mai frumos compliment: Eşti luminoasă! Aşa începe şi se termină topul meu pentru un an trăit cu adevărat.
***
PS: Topurile anului 2011 şi / sau dorinţele voastre pe 2012 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.