Anul 2011 a avut un început confuz. Obiectele din jurul meu alcătuiau un amalgam faţă de care nu ştiam cum să reacţionez. Nimic nu mai părea autentic. Mă simţeam asaltat de melodrame la minut şi indignări forţate, de clişee care impuneau o gândire standardizată, de concepte şocante menite să submineze armonia şi esteticul. Într-o lume dominată de obsesia banilor şi a faimei, eram preocupat de identificarea unor diferenţe clare între artă, entertainment, elemente decorative şi kitsch. Căutam principii şi reguli. Încercam în felul acesta să stabilesc ce vreau de la viaţă.
Muzica şi filmul păreau să aibă cel mai mult de suferit; pur şi simplu nu mai ştiam ce îmi place, nu mai aveam răbdare să descopăr noi motive de încântare. Mai mult, observam că patima gratificaţiei de moment transforma în egală măsură galeriile de artă. Rechinul murat în formaldehidă al lui Damien Hirst, tabloul Fecioarei Maria pictat cu excremente de elefant al lui Chris Ofili, conservele cu fasole ale lui Andy Warhol şi, de ce nu, vestimentaţia împodobită cu hălci de carne a lui Lady Gaga - toate erau manifestări subversive etalate în forma disperată a cinismului şi decontextualizării. În măsura în care acestea oglindeau stilul de viaţă contemporan, ce trebuia să fac pentru a fi împăcat cu lumea? Descopeream că motivaţia artistică este transformată în negaţie - de ce nu? - însă, în mod ironic, mă simţeam obligat să scormonesc după intenţii măgulitoare, să recurg la coduri exegetice care neglijau sensibilitatea şi atrofiau intelectul. Cu riscul de a deveni un artsy fartsy, m-am îngropat în site-uri care pretindeau că pot pune ordine în lumea artei.
"Ca să aflu cine sunt, trebuie să ştiu pe ce lume trăiesc."
Frau Sontag
Cele trei eseuri scrise de Susan Sontag la mijlocul anilor '60 - Against Interpretation, On Style şi Notes on Camp - mi-au oferit şansa de a face un pas înapoi şi a analiza în context istoric semnificaţia artei contemporane. Sontag protestează împotriva barbarismului interpretării, demontează antiteza dintre formă şi conţinut, delimitează rolul extravaganţei şi artificiului în artă. Am admirat precizia şi siguranţa de sine cu care Sontag îşi interpune critica între valorile moralizatoare ale trecutului şi post-modernism, demontând orice tendinţă elitistă sau egocentrică.
La sfârşitul lecturii am realizat că artiştii cărora mă zbăteam să le iau pulsul cu doar o lună în urmă nu fac decât să desprindă conţinutul de formă, nimicindu-l pe primul în favoarea celei din urmă. Un artist mort se poate sustrage interpretării. Rezultatul se înfăţişează în obiecte goale ce refuză experienţa. Însă un obiect gol trebuie ignorat.
Tortură medievală
Luna martie a fost o lună mică şi urâtă. Am fost preocupat să îmi plâng de milă şi nu am observat că venise primăvara (în Belgia este uşor să uiţi de anotimpuri). Un aparat dentar este doar un detaliu când îl observi la cei din jurul tău. Percepţia se schimbă însă când ortodontul îţi înfige o pâlnie în gură şi îţi zideşte câte o drăcie de metal pe fiecare dinte. Întreaga poveste devine un fel de tortură medievală. Comparaţia nu îmi aparţine, am citit-o pe un forum unde se întâlnesc oamenii cu dinţi de fier. Am schimbat impresii cu ToothFakey şi am acceptat bucuros sfaturile lui Dracula Metal. În grabă a trebuit să îmi aleg şi eu un nume de scenă şi acesta a fost Hellboy.
Şocul trece însă. Hellboy se simte foarte bine acum şi uneori râde cu gura până la urechi. Ceea ce sper să reţină Hellboy din toată afacerea asta este că micile neplăcerile zilnice au un impact mult mai mare atunci când le zăreşti în propria oglindă.
Herztier
În aprilie am citit în sfârşit Herztier, romanul Hertei Müller tradus în română cu titlul Animalul inimii. Cititorului obişnuit cu un fir narativ fluid şi ordonat îi trebuie răbdare. Dezrădăcinată şi umilită, societatea românească se târăşte într-o lume în care timpul se poticneşte şi spaţiul se restrânge. Sensibilităţile sfâşiate de regimul comunist se răsfrâng asupra obiectelor, alcătuiesc un univers dezgolit şi mizer. Naraţiunea este scrisă la persoana întâi, cu excepţia copilăriei, faţă de care Müller păstrează distanţa persoanei a treia, în ceea ce pare a fi singurul menajament pe care şi-l permite.
Herta Müller se încăpăţânează să ne vorbească despre acele vremuri. De fapt, aşa cum recunoaşte, scrisul pentru ea este catharsis, descărcare emoţională, un mod de a-şi pune ordine în amintiri şi în viaţă. Înfruntarea propriului trecut are o importanţă capitală prin înţelegerea pe care o aduce asupra felului în care ne trăim prezentul. Libertatea este unul dintre acele lucruri a căror justă valoare nu o poţi aprecia decât in absentia.
Umbre ude
În mai au înflorit copacii şi a venit mama. Am fost la Marea Nordului.
Şi-a dat jos pantofii, i-a abandonat în nisipul umed şi a ţâşnit spre mare. Picioarele i-au atins apa şi ea a continuat să înainteze cu mâinile ridicate în aer. Pentru doar o secundă am crezut că nu se va opri, că o voi pierde înainte să apuc să fac vreo mişcare. Însă ea s-a întors şi mi-a oferit cel mai frumos zâmbet. Ca atunci când eram copil. Am văzut din nou acea strălucire a ochilor, confirmarea că viaţa e un miracol. I-am făcut cu mâna şi am grăbit pasul. Trebuia să îi aud vocea, să mă asigur că nu e doar o umbră plutitoare la marginea apei.
- Doamne, ce fericită m-ai făcut, Lau, mi-a spus mama. Mi-era atât de dor să văd marea.
Vântul îi aruncase părul în faţă şi eu încercam să îi ghicesc zâmbetul. Frica s-a topit când am luat-o în braţe.
- Uite cum faci prostii. O să răceşti, i-am şoptit în ureche.
Muntele vrăjit
În iunie am atins marginea cerului cu mâna. Am urcat pe Teide. La un moment dat am fost sigur că am pierdut noţiunea spaţiului (?) şi am ajuns pe Lună. Trăgeam cu greu în piept aerul rarefiat şi rece. Înaintam cu paşi nesiguri pe drumul săpat în piatră vulcanică. Imaginea era inundată de o lumină albă şi eu mă mişcam fragmentat, un extraterestru cu pupila arsă. După câteva minute am ajuns la marginea unei movile cu chip de femeie bătrână. În spatele ei, văzută ca de la balconul Raiului, se întindea lumea.
Am coborât de pe Teide cu mai mult curaj. O privire mică poate să cuprindă o imensitate covârşitoare.
9
Cred că aveam vreo nouă ani când am întrebat-o pe mama cum se face că, după atâta timp, ea şi tata nu s-au plictisit să fie în fiecare zi împreună. Mai târziu, bunica mi-a spus că numai oamenii proşti se plictisesc; cei inteligenţi găsesc întotdeauna ceva de făcut. Letargia ia naştere în inimă şi apoi urcă la cap.
Suntem de nouă ani împreună, practic am trecut prin toate cifrele. De acum ne cunoaştem. Celulele se multiplică. Nu mai cred în plictis, mă simt vindecat şi întreg.
Guell cu ü
Fascinaţia pe care o provoacă arhitectura vine, în mare măsură, din faptul că îţi oferă şansa de a interacţiona nemijlocit cu o operă de artă. Parc Güell este o lume în care realul şi fantasticul se îmbină în forme armonioase. Structurile arhitecturale - căsuţe desprinse din basmele fraţilor Grimm, poduri contorsionate, bănci decorate cu mozaic în culori aprinse, tavane ondulate şi coloane şerpuitoare - se împletesc cu vegetaţia mediteraneană, iar rezultatul este un spaţiu idilic prin care vrei să colinzi măcar pentru câteva ceasuri.
Ne-am oprit pe terasa circulară şi am privit oraşul ce părea să vibreze sub lumina puternică a soarelui de august. Apoi ne-am refugiat în labirintul de poteci de mai sus, în căutarea unui moment de singurătate în doi. Pe bancă, cu capul în braţele iubitului meu, am avut certitudinea că mă aflu în cel mai frumos loc de pe pământ.
Băiat de oraş
Am avut norocul să citesc City Boy într-o perioadă în care aveam nevoie să găsesc o voce potrivită pentru a-mi spune povestea. Citindu-l pe White, mi-am propus să fiu mai curajos decât am fost vreodată şi asta mi-a dat putere să scriu despre propriul coming out cu o sinceritate de care astăzi sunt mândru.
City Boy este un memoriu elegant al Manhattan-ului anilor '60 şi '70 în care Edmund White reuşeşte să reunească intimitatea jurnalului literar şi semnificaţia detaliului istoric cu promiscuitatea propriilor sale aventuri erotice. În întâmplările cu caracter anecdotic îşi fac apariţia nume precum James Merrill, Truman Capote, Vladimir Nabokov, Jorge Luis Borges, William Burroughs; un loc aparte îl ocupă disputa cu Susan Sontag, faţă de care White îşi păstrează admiraţia şi recunoştinţa. Nici nu se putea altfel. Detaliile acestui colaj sunt picante însă tonul nu mi s-a părut niciodată frivol sau banal. Bântuit de obsesia succesului în cercurile de literati ale New York-ului, White evadează în labirintul plăcerilor sexuale dezlănţuite de mişcarea Gay liberation a acelei perioade. Într-un interviu pentru The Guardian, White vorbeşte despre sinceritatea şi tonul intim al cărţii: "într-o autobiografie, principalul contract încheiat cu cititorul este cel de a spune adevărul, oricât de bizar ar fi acesta."
Din spatele cortinei. Roz
Când am început să scriu "Din spatele cortinei roz" nu ştiam foarte bine ce am de zis însă am intuit că, în măsura în care voi fi sincer, povestea va curge de la sine. Cu gândul spre trecut, am descoperit nişte sertare încuiate demult şi date uitării. Înăuntru erau monştri pe care îi crezusem plecaţi de multă vreme din sufletul meu. Să scriu totul pe hârtie a fost un fel de exorcizare. Pentru prima dată mi-am permis să nu îmi mai ascund nimic şi, privind în faţă propriul adevăr, am înţeles că nu am nevoie nici de teamă şi nici de ruşine. De prea mult timp căram în spate animalele astea două. Le-am luat de pe umeri şi am dat cu ele de pământ. Mi s-a îndreptat coloana.
@bs.rd @bs/l.t
Jocul absurd al lui Donald Barthelme este molipsitor şi îmi provoacă hohote de râs. După ce îl citesc, am impresia că pot la rândul meu să scriu despre orice, că tot ce trebuie să fac este să îmi las mintea să zboare. Barthelme demontează clişee şi evită cu vehemenţă construirea unui fir epic care să bifeze vreo regulă a scrisului. În Albă ca Zăpada deconstruieşte basmul clasic cu o inventivitate care nu se lasă strunită de nicio intenţie prestabilită. Rezultatul este o nuvelă abandonată genial la voia interpretării cititorului, un experiment sincer ce îşi găseşte semnificaţia fără să fie împins din condei.
În mod sigur unul dintre cele mai bune texte citite în 2011, Albă ca Zăpada este un catalizator pentru imaginaţie.
Păsările
De Crăciun, noile venite s-au aşezat pe şemineu lângă celelalte. Avem acum patru bufniţe: una solemnă, îmbrăcată într-o hăinuţă verde, cu cravată şi monoclu; alta mai pitică însă cu ochii larg deschişi, de parcă cineva i-ar şopti la ureche poveşti nemuritoare; a treia priveşte în jur fericită pentru că are un soare drept tovarăş; ultima venită are un aer impunător şi aşteaptă cu nerăbdare să fie pictată. Nu ştiau cum să ajungă la noi, însă nişte buni prieteni le-au arătat calea.
Resimt traiul departe de ţară ca o excursie prelungită printre străini. Însă norocul îmi surâde, am în jur oameni extraordinari. Împărtăşim durerea celui ce şi-a părăsit casa şi acum priveşte înăuntru stingher, printr-o fereastră atât de mică. Omuleţii ăştia drăguţi mă iau de mână şi mă îndeamnă să râd, îmi oferă afecţiune şi mă fac să gândesc. Mi-am petrecut ultimele zile din an înconjurat de o parte din ei. Am spus poveşti, am jucat Elfenland, am făcut bradul şi l-am aşteptat cuminţi pe Moş Crăciun. Am creat împreună mirajul copilăriei şi în mijlocul acestui miraj am căpătat încrederea că şi departe de casă poate să fie bine.
***
PS: Topurile anului 2011 şi / sau dorinţele voastre pe 2012 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.