Omul şi uşa sa

Duminică, 15 februarie 2004

Nasol să baţi pe la alte uşi care nu ţi se deschid, dar ce să mai spui cînd eşti nevoit să stai cu căciula în mînă în faţa propriei tale uşi?

Nu, nu mi-am pierdut cheile, deşi zăpăceala mea e legendară. Padre spune că oamenii ca mine n-ar trebui să poarte la ei portofel, mobil, card, acte de identitate şi chei. Sau, în caz de forţă majoră, cînd musai să mi se dea pe mînă asemenea lucruri de preţ, ar trebui să le port legate cu lanţuri de mine. Padre exagerează. Buletinul nu l-am pierdut decît pentru cîteva zile (mi l-a găsit o colegă de facultate pe la Rîpa Galbenă şi mi l-a dat înapoi). Certificatul de naştere l-am pierdut de vreo cinci ori, dar în ultima vreme am început să le găsesc pe cele vechi, aşa că le am aproape pe toate. Diploma de liceu trebuie s-o am pe undeva prin sutele de cărţi din biblioteca personală. Pentru mai multă siguranţă, n-am scos nici în ziua de azi diploma de licenţă şi cea de la masterat. Am nişte adeverinţe. Dacă le pierd, îmi dau altele.

Portofelul mi l-a furat o singură dată. E drept că asta m-a cam afectat. Avea în el şi cardul, şi codul pin, într-un buzunăraş secret. Pînă să anunţ furtul cardului, hoţul a dat de buzunăraşul secret şi mi-a păpat salariul pe-o lună şi creditul de la bancă. Acum vreo cîteva săptămîni, cînd mi-am pierdut cardul nou, cei de la bancă mi-au blocat din greşeală tot vechiul card şi am rămas descoperit două luni. Însă de data asta n-am mai lăsat în portofel codul pin. După ce l-am învăţat pe de rost, am înghiţit hîrtia pe care era scris. De fiecare dată mă îndrept spre bancomat cu emoţii: am înţeles că e suficient să-l tastez greşit de trei ori şi-mi blochează cardul. Ceea ce n-ar fi pînă la urmă mare chestie. Unuia dintre prietenii mei i-a scos un muncitor cardul din bancomat, cu ciocănelul.

Însă n-am pierdut niciodată mobilul. Îl mai uit pe-acasă, dar n-am ajuns vreodată în situaţia unui prieten care, după ce i-a fost furat mobilul, l-a sunat pe hoţ şi l-a întrebat dacă nu cumpără un încărcător ieftin. Cheile pot să le pierd liniştit. Am două de rezervă: una la Raluca şi alta la soră-mea Otilia.

Vineri, din varii motive, am venit turbat spre casă, cu gîndul să mă bag sub plapumă şi să mă arunc în lumea somnului ca-ntr-o baltă cu ape adînci, tulburi. Pe la prînz, trecuse tata pe la serviciu şi îi dădusem cheia, ca să nu stea în frig pînă la autobuzul de seară. I-am spus să mi-o lase - unde altundeva? - sub preşul de la intrare. Întîi că a trebuit să scutur preşul zece minute, ca să găsesc cheia într-o crăpătură de lîngă uşă. Apoi, după ce am descuiat uşa, mi-am dat seama că tata rupsese clanţa. Probabil a tras de ea cît a putut de tare, ca să fie sigur că nu mai intri pe acolo decît pe baza amprentei de retină. Aşa e tata. Cînd încuie o uşă, o face cu simţ de răspundere. Din totdeauna m-a sfătuit să încui bine uşa, chiar şi cînd sînt în casă, că "mai intră vreun nebun". În imaginarul tatei, există mereu un nebun dezlegat, în libertate, care n-are altă treabă decît să aştepte să las descuiat, pentru a năvăli peste mine. Am fript cîteva şuturi în uşă, apoi m-am dus la domnul Zup ca să-l rog să mă ţină, să nu fac vreo prostie. A venit înarmat cu felurite scule. A meşterit un sfert de oră - repetîndu-mi "Dom' Florin, da' ce frig poate să fie, că nici un duşman nu-ţi vine să laşi afară! -, fără nici un rezultat. Pînă la urmă s-a enervat şi el, a adus o rangă şi am spart uşa. Am lăsat-o deschisă pînă la perete, la discreţia nebunului dezlegat, şi am fugit să caut o broască nouă, înfruntînd un crivăţ prin care n-ai fi lăsat nici duşmanii. S-a dovedit a fi ziua mea norocoasă: am găsit în ultima clipă un magazin de metalo-chimice tocmai spre sfîrşitul programului. Am cumpărat o broască şi o jumătate de kilogram de cuie (îmi trebuia doar unul, pentru clanţă, dar cum naiba să cumperi un singur cui?!). În două ore, cu Doamne-ajută, mi-am montat invers noua clanţă. O las aşa. Cît de cît stă închisă. Între timp, îmi trecuse somnul. Abia după miezul nopţii m-am aruncat în balta cu ape tulburi, adînci.