Masca

Duminica trecută a fost una plăcută. După-amiaza, ninsoarea cu bulină galbenă m-a găsit într-un fotoliu mare şi roşu, de librărie, în tête à tête cu o carte frumoasă din care, la un moment dat, ca în cele mai spectaculoase dintre fanteziile mele bibliofile, a izbucnit, cu tunete, fulgere şi urlet văratec de mare, Furtuna lui Shakespeare.
 
În timpurile ei de glorie, Furtuna trebuie să se fi jucat, pentru suveranii necunoscători de entertainment 3D, afară, acolo unde, din măruntaiele unor maşinării speciale, perfecţionate, între alţii, de Inigo Jones, cel care a proiectat Covent Garden şi sala de bal de la Palatul Whitehall, mugeau autentic zgomotele unei naturi dezlănţuite pentru deliciul spectatorilor. În vremea Elisabetei a II-a, masca, o efemeră bijuterie teatrală, a cărei influenţă se face adânc simţită în universul scenic creat de Shakespeare pentru Prospero şi Sycorax, trăia, în mare parte, din artificiu, din inventivitatea scenografică, din muzică, din murmur de frunze, păsări, ploaie, cascadă sau incendiu demne de baza de date a unui post de radio actual.
 
Susţinută verbal de vers, nu arareori suprimat ca să lase loc galeriei de gesturi şi expresii din repertoriul actorului mim, masca elisabetană (în fapt apărută încă din timpurile tatălui reginei, Henric al VIII-lea), ar trece, în ochii privitorului de azi, ca o combinaţie de fashion show, poem postmodern şi performance în care germinează, contemporan, o instalaţie de sunet.
 
Ninsori şi curcubee recreate din bucăţi de postav şi din cartoane smălţuite, bătălii alegorice, personaje mitologice construite minuţios după tablourile şi poemele în vogă ale epocii, tufe de trandafiri alcătuite din valuri de mătase veneţiană, animale pictate, stoluri de păsări eliberate în mijlocul unor momente de balet dominate de acrobaţie, toate acestea suplineau, somptuos, absenţa unei trame solide sau a unui personaj credibil.
 
Unul din cele mai cunoscute şi mai fastuoase momente care marchează scurta istorie a măştii, ca formă de expresie teatrală, a avut loc în 1575, în timpul serbărilor organizate la Kenilworth Castle de Lordul Robert Dudley în onoarea Elisabetei, suverana şi iubita lui. Un moment dramatizat al unei poveşti de dragoste al cărei decor aproape că l-a ruinat pe Dudley, dar trebuie să fi satisfăcut pe deplin apetitul reginei pentru divertisment, pentru artă, pentru imaginaţie transpusă în spectacol.
 
Din fotoliul meu roşu, călătoresc fără să ştiu de ce şi cum până în vara aceea, în care Dudley a recreat pentru regina lui zăpezi şi insule scăldate în soare, cavaleri arturici şi zâne celtice, sălbatici şi prinţese eterice vrăjite de actorul erou, Dudley însuşi, gata să-şi exploreze toate talentele, inclusiv pe cel interpretativ, pentru cea mai pretenţioasă spectatoare cu putinţă.
 
Aproape 35 de ani despart Divertismentul de la Kenilworth de anul în care Prospero îşi frânge bagheta, într-un cadru demn de commedia dell\'arte, din Furtuna lui Shakespeare. Prin care zboară zâne, se vântură duhuri, se luptă civilizaţia cu sălbăticia, fantezia cu realitatea, instinctul cu eticheta, impetuozitatea cu protocolul, alegoria cu situaţia politică, aluzia cu iluzia, cărţile şi vrafurile de ştiinţă din capul magicianului stăpân peste vraja ţesută în jurul tuturor cu o poveste de iubire.
 
În contextul meu imediat ninge cât să frângă toate maşinăriile de făcut zăpadă ale lui Inigo Jones. Mai mult de 400 de ani distanţă peste timp. Mâna lui Dudley flutură o spadă neascuţită şi-n încheietura lui scrima se sărută cu baletul. Elisabeta bate nedesluşit din gene şi se aşează mai bine în armura ei de perle, semn că nu e pe deplin gata să capituleze. Lângă fotoliul cel roşu un copil deschide o carte cu zâne sclipicioase, marca Disney. Ariel zboară până în tavanul librăriei, după care plonjează din înalt până pe umărul meu, unde şopteşte clincheţit silabe fără ecou, aşa, ca o muzică făcută din sunet de alămuri, ascunsă în fularul meu, până când ies din librărie, până ajung la metrou, până se închid uşile, până când nu mai ninge decât cu artificii regale, dintr-o poveste cu multă vară...
 
If music be the food of love, play on... (William Shakespeare, Twelfth Night)