Poemul

Ultimul film al lui Terrence Malick. Obiectul intereselor unor grupuri pe Facebook. Subiectul unor interminabile teze doctorale care-l desfac în particule de sens. Forme concise, extinse, clasice, protestatare, lejere, conformiste, penibile, sublime. Emoţie frustă. Idee. Muzică şi verb. Imagine. Sunet cu volumul reglat în funcţie de pulsaţia unei inimi niciodată în consens cu lumea. Contratimpul dintre ele. Contratimpul dintre ochi şi creier. Dintre ureche şi nervul sensibil care face buricele degetelor să simtă firul de iarbă care te gâdilă pe sub unghii. Toate astea, în felul lor, se pot chema... poem.

Nu, nu am să fac teoria poemului, am să abţin de la sonete, de la tirada poemului vizual, de la haiku, de la medievalul delir epic care a făcut gloria mnemotehnicii, de la cadenţa postmodernă care dansează cu simţurile şi neuronul încovoiat de atâtea piruete.

Am să mă minunez, numai, de cum survolează el, aproape neintuit, în publicitate. În clipuri din care parfumul, ciocolata, maşina fac să răsară analogia, sugestia, metafora, simbolul, retorica făcută puzzle imagistic, ironia. Sau, poate, invers. De cum invadează filmul. De la Melancholia la The Tree of Life. Dansul (din ce în ce mai mult un verb articulat de corpuri care transpiră emoţie fluidă într-un discurs al muşchilor, al tendoanelor, al pielii, al oaselor). Informaţiile de profil de pe site-urile de socializare, în care chipuri şi nume se topesc în citate, în versuri, în naraţiuni comprimate care închid în ele esenţa unui adevăr non-cuantificabil: cum simte cineva...

Mă gândesc la toate lucrurile astea de câte ori aud proclamându-se criza poeziei. Colapsul poemului. Dispariţia receptorilor.

Spre exasperarea unui teoretician pe care l-am auzit spunând de la catedră că un cititor bun nu e niciodată subiectiv, întorc, atunci, capul spre o amintire, probabil una din primele mele amintiri clare... Sfârşit de vară. Poarta mare şi verde. Mâna mamei cu inel albastru. Mâna mea, prinsă de ea ca o gheară minusculă, hotărâtă să nu-i dea drumul. După poarta cea verde sunt copii, jocuri, o lume miniaturală, de vârsta mea, care se hrăneşte cu plastilină, cretă colorată şi piese Lego. Tentaţie. Între degetele mele, mâna mamei. Siguranţa caldă. Limanul. Numai că mâna ei se ridică brusc, după ce mă trece, parcă pe nesimţite, de poarta verde şi apleacă spre mine un lujer prins între spini, din care izbucneşte o catifea roşie, o văpaie de parfum pe care mi-o apropie de obraz, cât să mă mângâie fulgurant, aşa ca degetele ei, seara, când îi adorm între braţe, cât să zgândăre în mine o primă emoţie fără nume, fără formă, un soi de duioşie abia închegată la graniţa expresiei, de surpriză intraductibilă, de pupilă care soarbe necontrolat frumosul cel nou, atingerea cea neaşteptată, boarea de mireasmă cuibărită între spini...
"Uite, trandafiri..."

Oare cum putem citi, altfel decât subiectiv?