Pe întuneric

Exact de ce era aşa de întunecată, la 20.30, n-aş putea să spun. Cert este că, după ce că era îngustă, înzăpezită, năpădită de maşini zgribulite una în alta şi, mai mult ca sigur, ameninţată de ţurţuri monumentali, ca nişte cariatide cu picioarele bălăngănind în aer, gata să-şi dea drumul la primul şuier mai sănătos, strada asta nu avea nicio lumină. Niciuna. Nu tu felinar, ochi de geam, vitrină, far, lanternă. De auzit, auzeam maşinile şi oamenii de la Universitate, aşa, ca pe la vreo 500 m distanţă. De văzut, vedeam o negreală compactă, fără speranţă de contur în perspectivă.
 
Atunci m-a pocnit. Aşa cum li se întâmplă majorităţii oamenilor cărora întunericul le aduce nedesluşite spaime din copilărie, frici înscrise în fiinţa lor lăuntrică de o ştiinţă senzorială a pericolului care pândeşte în beznă. Aşa a izbucnit şi ea. Veche. Bătând cu putere în tâmple, în ceafă, în încheietura mâinii, acolo de unde pulsul sare până la felinarul neaprins. Iat-o din nou. Teama mea de şobolani.
 
Pentru cei care nu ştiu, teama de şobolani e o angoasă 100% paralizantă fizic şi predispusă unei inventivităţi cu accente paranoice. Fiecare umbră de zgomot şfichiuitor e coada şobolanului care se loveşte de un tomberon. Fiecare pală de răcoare care-ţi atinge gleznele e respiraţia lui în spatele tău. Fiecare scârţâit (de zăpadă) e chiţăitul aparent benign al unui purtător cenuşiu de colţi, purici şi, pe vremuri, ciumă.
 
Merg pe mijlocul străzii. Câte-un pas, câte-un pas. Doamne, de ce-oi fi luat-o pe-aici... UITE-L!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Nu. Era o pungă de MacDonald's, smucită de vânt.
Mai departe. Mai e puţin şi ies în bulevard. Acolo sunt oameni, lumini, maşini şi, în niciun caz, şobolani.
 
Când eşti singur cu fricile tale, 20 m înseamnă foarte mult. Corpul inert al panicii, cărat în spate, face cât un cer şi jumătate de dus pe umeri. E greu. Undeva, în întuneric, există, întotdeauna, un şobolan. Cel puţin unul şi, mai mult ca sigur, turbat! Pentru cei ca mine, aceasta e o afirmaţie axiomatică.
 
Numai că, uite, în dreapta, o luminiţă! Cu antene ca de insectă, trag la geana de lumină cu o vioiciune de neintuit acum trei secunde. În sfârşit, văd pe unde calc!
 
Şi atunci, din întuneric, vitrina slab luminată vorbeşte pe limba mea, care, până la ea, am şi vizualizat un set complet de lăbuţe echipate cu gheare pe sub maşinile parcate-n faţă. E a unei librării, vitrina asta. Erich Fromm, The Art of Listening. Paul Éluard, Opere complete. Julia Kristeva, Nouvelles maladies de l'âme. Undeva, pe un raft, în spate, se vede ceva de Kerouac. Nu On the Road, altceva. Şi mai în spate e o copertă cu Jim Morrison. Or avea American Prayer? Poeziile? Musai să vin aici pe lumină!
 
Şi atunci, exact când literatura m-a furat discret din spaima mea atavică, se aprind. Fix în faţa mea. O pereche de ochi imposibil de confundat mă privesc brusc din vitrină. Cotorul unei cărţi al cărei titlu pur şi simplu nu mai are importanţă se mişcă discret în semiobscuritate, baleiat de coada gri, care flutură prin faţa ochilor mei cât se poate de concret, înainte ca două lăbuţe să răsară dintre volume, să se lipească de geam, aproape de obrazul meu, etalând ghearele fin ascuţite. Mustăţi silenţioase mă salută scurt, trec în goană peste Elizabeth Gaskell şi Orhan Pamuk, după care par a se retrage în întuneric.
 
Numai ochii rămân, vii, pironiţi în ai mei, de partea cealaltă a geamului.
 
Aproape că am încetat să respir. Încet, încet, reuşesc să-mi extrag mâna din mănuşă. O lipesc de geam. E întuneric afară. Întuneric beznă. Şi, totuşi, pisica cenuşie, amatoare de cărţi, se lipeşte iluzoriu de palma mea detectabilă în noapte. Mă lasă să o mângâi fără atingeri, după care ochii ei galbeni mă urmăresc până în capătul străzii, la intersecţia cu bulevardul plin de lumini, oameni, maşini, acolo unde şobolanii nu se aventurează niciodată.