Framework

Mi-a luat destul de mult timp să mă hotărăsc dacă sunt sau nu fanul povestirilor în ramă. Una în alta, ca matroştile. Până cad petalele şi povestea rămâne numai sâmbure care, obligatoriu, te trimite înapoi la rama primară, la învelişul de la care ai pornit, tot cojind foaie după foaie, până la inima verzei.
 
Îmi plac nopţile Şeherezadei, dar mă cam exasperează zilele lui Chaucer. Ca să nu mai spun că, nu o dată, convenţia structurală te face să ghiceşti mult mai uşor conţinutul iar scriitorul care-şi umflă muşchii în pariul lui de a te face să deschizi, mereu, o cutie după alta, până la cadoul final, povestea jumătate sămânţă, jumătate ghiveci, riscă să-ţi devină, din start, antipatic prin pretenţie.
 
Nu e cazul lui Austin Wright şi nici al romanului său, Tony & Susan. Unde Tony e personajul principal al romanului pe care îl citeşte Susan, care roman, Animale nocturne, i-a fost trimis, la peste douăzeci de ani după ce mariajul lor s-a încheiat, de fostul ei soţ, Edward.
 
Poate fi un roman despre identitate. Despre cum te recunoşti într-o carte, de la mici detalii biografice la simetrii psihologice cu eroii poveştii. Poate fi şi despre dragoste. În fond, Susan ajunge să rememoreze, citind cartea lui Edward, tinereţea, idila şi mariajul lor, deviat, în cele din urmă, spre adulter şi nu foarte fericita ei recăsătorire cu Arnold, un medic de succes care o înşeală metodic, dar pentru care Susan, mama celor trei copii ai săi şi soţia factotum prin excelenţă e o bornă a stabilităţii desenzualizate şi, poate tocmai de aceea, non-fluctuante.
 
Eu, însă, cred că e o carte despre receptare. Ceea ce complică problema, ridică miza şi bagă în fibrilaţie teaca de mielină a cititorului.
 
Austin Wright scrie despre cât de greu e să scrii. Despre feluritele moduri în care poţi fi citit. Despre cum te topeşti, fizic şi sentimental, într-o eprubetă cu imaginaţie de dragul de-a face să explodeze acolo ceva numai al tău, un produs care să te singularizeze, care să o seducă până şi pe îndărătnica Susan, care te-a părăsit pentru că nu credea în tine, pentru că poeziile, fie şi bune, nu compensau pentru nopţile solitare şi pentru că, asta este, pe scara blocului fiecărui om care-şi caută vocaţia în lungi ceasuri de claustrare artistică se întâmplă să mai locuiască şi câte un Arnold. Dincolo de ironie, de abuzul de înlănţuire inteligentă, uneori, a planurilor şi a imaginilor, competiţia dintre viaţa reală şi cea fictivă, dintre ce trăim şi ce citim e una strânsă, plină de blazări, de întorsături spectaculoase de situaţie, de tragedie domestică lungită până ajunge sitcom, de tribulaţie veleitară a eroilor invariabil convinşi de superioritatea lor ca membri ai rasei, chit că suferă, cu toţii, de aceleaşi patologii camuflate cu grijă, cu diplome, cu salarii bune, cu haine de firmă, cu statut social, cu blazon etic şi sacrificiu pe altarul gospodăriei tradiţionale.
 
Autorul nu-şi propune să rezolve conflictul şi nici măcar nu poate fi suspectat că-şi termină cartea în coadă de peşte pentru că aşa dă bine. Intuiţia mea e că o face tocmai pentru că receptarea e o chestiune care, deşi poate fi îndelung examinată, nu suportă concluzii. Austin Wright ne pune în faţă o oglindă în care suntem suciţi, incapabili de fidelitate, de coloană vertebrală, de o altfel de iubire decât cea izvorâtă din narcisismul de a te vedea iubit (pe tine, tu) de oamenii din jur. Ne face, pe toţi, critici literari cu patalama, puşi în faţa tragediei lui Tony care, agresat pe autostradă, nu-şi apără familia de un grup de răufăcători. Pentru că îi e frică. Aşa cum, mai târziu, suferinţa lui, reală, la început, evoluează, discret, dar tenace, spre o poză romantică, cea a profesorului universitar rămas văduv şi tată neconsolat de care, printr-o compasiune previzibil feminină, studentele se ataşează mai uşor... Din fotoliul ei mic burghez şi din patul ei marital în care e destul de multă aglomeraţie, Susan, cititorul generic, metonimia noastră a tuturor, se revoltă domestic, se extaziază doct, aplaudă, e dezamăgită, e îngrijorată că ar putea semăna cu Tony, e cucerită de noul Edward, chinuită de dilema mariajului cu Arnold, preocupată de copii, atentă la dieta pisicii şi, în cele din urmă, incapabilă să-şi asume o interpretare unică a cărţii, aşa cum nu poate să-şi asume, la aproape cincizeci de ani, nici propria biografie.
 
Cititul, plonjeul voluntar în imaginaţia altuia, în realitatea recreată de un Dumnezeu autoproclamat care visează, mai mult sau mai puţin tainic, la un premiu literar şi la un doctorat în naratologie poate fi o experienţă dură. Poate fi o traumă. Nu neapărat divertisment, nu neapărat ceva care "te pune pe gânduri".
 
Austin Wright face din carte ca obiect în sine o veritabilă armă a crimei. Figură strict retorică.
 
Procedeul nu e nou şi, cercetând literatura secolelor trecute, îi putem găsi, fără îndoială, strămoşi mai mult decât interesanţi. Dincolo de purul aspect livresc, însă, şi Tony, şi Susan, sunt jucării umane la mila autorului, pe care o lume de cititori îi aşteaptă să moară, să omoare, să înşele, să iubească, să-şi găsească rostul pe lume şi să pătrundă sensul tuturor lucrurilor care li se întâmplă în câteva sute de pagini. Aşa cum, în viaţa reală, unde toate lucrurile astea se petrec fără copertă cartonată şi fără nota editorului, nu se prea întâmplă niciodată.