Mizele şi contradicţiile Şcolii de Artă în România şi în lume (problematizări) (I)

Învăţămîntul de filosofie şi învăţămîntul în general: modele şi mize, dominaţie, politică şi politici.
 
Nu dinspre artă, dinspre creativitatea artistică ar trebui relansat de fapt întregul sistem de învăţămînt, pentru a-l centra cu adevărat pe cercetare?
 
Epistemologic-instituţional, sistemul de învăţămînt n-ar trebui reorientat mai curînd spre cel de artă, spre spiritul contemporan al artei, singurul cercetător? N-ar trebui să recunoaştem, azi, în artă, singurul loc în care se reschiţează cercetarea, ca, tocmai, creaţie colectivă, deschisă, transversală?
 
Cu atît mai mult cu cît învăţămîntul propriu-zis artistic se vede, prin noua reformă a învăţămîntului, retrogradat ierarhic şi exclus, culmea, de la cercetare.
 
Dar ţinând cont de poziţia strategică a artei în capitalismul semiotic-creativ, contemporan, învăţământul artistic n-ar trebui el însuşi restructurat în consecinţă, recunoscându-i-se importanţa? ["Ne-indignarea spiritului filosofic românesc (revolta necreatoare)", Observator cultural, 598/28 octombrie 2011]
  Ce caut aici, tocmai eu, tocmai aici, discutînd despre învăţămîntul de artă fără a fi pus niciodată piciorul, la propriu, nici ca elev (student), nici ca profesor, într-o şcoală de artă? Legile lui Murphy: culmea imposturii?
 
Nu mă substitui nimănui, nu vreau să iau locul nimănui, dar instituţiile, organizaţiile, cîmpurile în general tind spre complezenţă de sine, spre minţire de sine, spre ocultarea problemelor, spre inerţie şi reproducere mecanică.
 
Tocmai de asta trebuie deschise: un punct nu atît de vedere, cît de sprijin din exterior, un punct de obiectivare.
 
Sînt deci din afară şi înţeleg să rămîn în/din afară, rolul meu fiind tocmai acela de a încerca să ajut la obiectivare, în mod maieutic: pun întrebări, ajut conştientizări.
 
Ca şi cum aş fi moderatorul unei emisiuni (care nu există). Rol de reporter - "reporter de idei" (Michel Foucault).
 
Listă de probleme şi întrebări, de teme de meditaţie, de puncte critice, de mize. "Hărţi de controverse" (Bruno Latour).
  Mă simt ca în anii 90, cînd discutam despre media, despre televiziune. La apariţia Pro TV, spunem în acelaşi timp:
 
1 - aşa se face, asta înseamnă televiziune, "Asta e televiziunea!" - poziţia "cinică"
 
2 - dar asta e televiziune comercială, care caută profit producînd o marfă-semn, sistemul e bolnav - poziţia "critică"
 
Aşa cum în arhitectură a existat un curent, o discuţie intitulată "regionalism critic" (de fapt o regresie, o crispare faţă de "stilul internaţional" impersonal), s-ar putea imagina şi practica în artă un fel de provincialism critic, a rezistenţă la globalizare?
 
Necesitatea dublului limbaj, prin care 1) recunoaştem tendinţele dominante ale cîmpului, şi 2) căutăm să ne poziţionăm în interiorul cîmpului şi al tendinţelor sale. Altfel spus, trebuie să devenim conştienţi de bătăliile în care, vrem nu vrem, sîntem angajaţi.
 
Într-o poziţie similară trebuie să ne situăm, azi, şi faţă de Şcoală, în general, şi faţă de Şcoala de Artă în special. Tot un dublu limbaj.
 
Aşa cum spune Nicolas Bourriaud ("estetică relaţională", Palais de Tokyo, conservator Tate, chemat să relanseze, să modernizeze ENSBA Paris): "Lumea artei este pe cale de a se recentra pe învăţămînt".
 
Şi învăţămîntul de artă a intrat în ciclul excelenţei (măsurabile, cotate) neoliberale: produce artişti cu diplome tari pentru piaţa globală ultracompetiţională de artă.
 
Asta vrem? Iar dacă vrem, putem? Sau ar fi cazul să vrem, să facem altceva? Putem participa la piaţa globală? Sau ne-am putea încadra viabil în jocurile acestei pieţe tocmai cultivînd o diferenţă locală, "naţională"?
 
Chestiune de principiu: dacă nu discutăm despre modele (identificînd pluralitatea actualmente practicabilă de modele), ne impun alţii modelele lor. Şi asta nu este, de fapt, cu adevărat lucrul cel mai rău, ci poziţia secundă şi dominată în care sîntem puşi şi ţinuţi, relaţia subalternă în care ne aflăm.
 
Discuţia despre modele e indispensabilă.