Aşa cum era de aşteptat, Gabo a lovit din nou. Precis. Splendid. În felul lui. Cu perfecţiunea aparent neintenţionată a "columbianului acesta rătăcitor şi nostalgic", care nu a venit să ţină un discurs.
Colecţia de discursuri ale lui Gabriel García Márquez, o pasmanterie de piruete oratorice executate nonşalant, cu şarm, cu lipici la un public divers, dar invariabil subjugat, a apărut în româneşte la editura RAO. Are un papagal pe copertă. E o cărticică destul de subţire, între paginile căreia trăieşte verbul nu histrionic, ci de-a dreptul spectaculos al unui autor care se scrie pe sine, care se traduce, se povesteşte, se lasă sedus de propria-i oralitate, se consumă vorace într-o literatură care nu mai e nici realistă, nici magică, nici sudamericană, ci, pur şi simplu, márqueziană, de peste jumătate de veac de frisonantă singurătate... publică. Douăzeci şi două de discursuri şi un autor care-şi zice sieşi "născocitorul de poveşti", indigen al unei lumi care a respirat ficţional spre bătrâna Europă o realitate a "porcilor cu buricul pe spate", a fiarelor cu "urechi de catâr, trup de cămilă, picioare de cerb şi nechezături de cal", a uriaşilor Patagoniei care-şi pierd minţile zărindu-şi fiinţa reflectată într-o oglindă, a felinarelor acoperite cu hârtie roşie, menite să-i apere pe localnici de scarlatină, a dictaturilor sângeroase, a miracolelor deja decrepite în banalitatea unui cotidian din care au izbucnit creativ "poeţi şi cerşetori, războinici şi netoţi, cu toţii copii ai acelei realităţi năprasnice, (...) nevoiţi să cerem foarte puţin imaginaţiei, fiindcă provocarea cea mai mare pentru noi a fost insuficienţa mijloacelor convenţionale pentru a ne face credibilă viaţa".
Personal, în caz că mai era nevoie să o spun, fac parte dintre aceia care cred că Márquez e un moment literar în sine, o istorie închisă, electrică în genul isteriilor provocate de vedetele rock.
Răsfoiesc cele douăzeci şi două de discursuri admirabil traduse de Tudora Şandru Mehedinţi ca pe diverse exerciţii de a-şi fascina auditoriul ale unuia dintre cei mai emulaţi, mai plagiaţi, mai prolifici şi mai incredibili, în sensul incompatibilităţii cu existenţe auctoriale mai puţin impregnate de legendă personală, scriitori pe care s-a întâmplat să-i citesc.
Îl recunosc în discursuri. E la fel de intuitiv. La fel de invadat de morbul naraţiunii pe care adoră să o multiplice, să o ramifice şi să o organizeze când tragic, când ludic, când doct şi când sentimental spre deliciul unui ascultător care, ce să-i faci, l-a convins, cumva, să iasă din pagină şi să urce pe o scenă, să primească un premiu, eventual, şi să rostească şi câteva vorbe. O ocupaţie pe care se alintă găsind-o ba enervantă, ba inutilă, ba nepotrivită şi care, în fapt, îi place la nebunie. Márquez, vorbitorul, adoră lumina rampei. Adoră să-şi implice publicul, să-i spună pentru tine am venit, prietene. Pentru tine mă smulg din carapacea mea modestă de scriitor neînvăţat, ba nu, inhibat de succes şi vin să te fac să râzi, să plângi, să te cutremuri de geniul meu fabulatoriu. E un demers artistic magistral, mai ales pentru un autor care-şi iubeşte statutul de vedetă, de băiat sărac, din Aracataca, ajuns dincolo de piscurile gloriei literare, acolo unde nu mai e decât el, Gabo, un monstru fără nicio intenţie de desacralizare.
Trebuie să recunosc că le-am răsfoit pe toate douăzeci şi două ca o plătitoare de bilet la tot atâtea spectacole. Bune. Şi deloc ipocrite. E un hedonism şi o voluptate a propriului talent în cuvântările cu pricina, hit-uri, unele, inedite, celelalte, care mi i-au reunit, în faţa aceluiaşi microfon iluzoriu, pe Márquez, genialul şi pe Gabo, pişicherul. M-am simţit extraordinar.