Clubul de pariuri muzicale sau Cu... vânt înainte... din pupa!

Citiţi un fragment din această carte.


Lansare eveniment. Da, dar numai că de data asta chiar este un eveniment, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, se întâmplă astăzi, 26 ianuarie 2006, ziua când ştiţi bine ce evenimente erau, în Bucureşti şi în ţară, într-un trecut nu prea îndepărtat [ziua lui Ceauşescu, râsete & comentarii - n.a.]. Aici nu prea era aşa şi tocmai asta voiam să spun: că aici se întâmpla altceva. Să dea Dumnezeu să-şi revină Clubul A şi să fie ce-a însemnat atunci.

Un eveniment de ce? Toţi cei de-aici din sală sunt mari specialişti în istoria muzicii rock româneşti. Dacă stai de vorbă cu ei şi le spui câte ceva, o să-ţi răspundă imediat: "Nu, nu-i aşa, păi să-ţi spun eu cum a fost, că eu sunt de-acolo, dinăuntru." Şi câţi participanţi la această idee rock românească au existat, cam atâtea istorii există şi astăzi.

De data aceasta, iată o încercare de povestire - nu pot să-i spun istorie - pusă pe hârtie. Este prima şi este cu atât mai emoţionantă şi este extraordinar ce se întâmplă pentru că aici, pe scenă, se află autorul cărţii, iar în sală sunt personajele. Într-un fel, mă simt cum probabil se simţea Caragiale la premieră la O scrisoare pierdută, el fiind pe scenă, şi în sală personajele. Numai că aici, în mod normal, ar trebui să luăm cartea şi să începem s-o citim. Şi să ajungem, să spunem, la Mircea Florian. Uite-l acolo, ăla e! La Andrei Oişteanu. Uite-l şi pe el. Mircea Baniciu - pe el îl mai ţineţi minte. Şi aşa mai departe.

Da, e extraordinar ce se întâmplă. Probabil că or să apară şi altele. Iar această carte nu este atât de "dinăuntru". Este scrisă de un individ care are spirit rock. Şi căutând în Televiziune, a văzut şi i-a văzut cu ochii lui pe cei despre care era vorba şi este vorba în continuare în atâtea şi atâtea legende, pe la toate localurile din Bucureşti. Şi a pus pe hârtie. Vă recomand din toată inima să citiţi această carte şi îmi pare bine că scrie acolo volumul I. (Să fie ca J.K. Rowling şi probabil că îl vom iubi cum îl iubim şi acum şi poate şi mai mult).

(Florian Pittiş, 26 ianuarie 2006, cuvânt la lansarea volumului I - Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR - Editura Humanitas Educaţional, 2006)

În 1967, era în mare vogă ideea de club, în special în Polonia. Am făcut o călătorie cu un grup de arhitecţi, încercând să descopăr sensul acestui mit pe care îl percepeam noi. Nu am fost atras de multe lucruri, dar am venit convins că putem face numai şi numai în Arhitectură un altfel de club, reprezentând o comunitate studenţească aparte, care să capete popularitate şi faimă. Când s-a născut ideea de Club A, am început căutările pentru loc. Am lansat într-o dimineaţă manifestul pentru club pe foi de hârtie volante distribuite de un student din anul III, Nelu Popa, care tocmai se întorsese dintr-un tur al Europei pe bicicletă. Sloganul de bază a fost: "Studenţi, a sosit vremea să scăpăm de inerţia care nu ne caracterizează!"

Am căutat şase luni, am găsit un loc abandonat, Primăria l-a cedat, iar în toată această perioadă s-au strâns bani printr-o subscripţie publică din partea studenţilor, donatorii devenind membri fondatori (circa 800 - aproape toţi studenţii la Arhitectură). Mobilierul a fost confecţionat la un atelier de butoaie de varză, din stejar, idee genială, pentru că a rezistat din anii aceia până după 1992.

Amenajările au durat un an şi jumătate, perioadă în care am definitivat programul Club A. Fiecare student membru avea obligaţii, atribuţii faţă de club de la care nu se abdica. A fost un club cu circuit închis adresat studenţilor de la Arhitectură, care, în calitate de membri, aveau dreptul, o dată pe săptămână, să îşi aducă invitaţi.

Programele erau diverse, departajate pe zile ale săptămânii. S-au perindat nume de rezonanţă ale intelectualităţii româneşti: artişti, actori, regizori, din ţară şi din străinătate, precum şi tot ce a însemnat formaţii pop şi folk mai importante din România. Nu întâmplător, Club A a organizat, în 1969 şi în 1971, la Sala Palatului primul şi al doilea Festival Naţional de Muzică Pop (şi Folk), semnificând primele mişcări de anvergură ale muzicii de acest gen din ţară, organizate în întregime de studenţi, şapte zile (şi şapte nopţi), considerate de autorităţile de la acea vreme mai degrabă şapte păcate. Dar am trecut şi peste asta.

(Emil Barbu Popescu, preşedintele Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", fondator Club A)


Fireşte că, de la schimbarea de paradigmă numită apariţia genurilor rock şi folk (precedate de jazz, dar mai cu seamă de blues... şi în măsură covârşitoare de explozia beat!), în România comunistă (încercând mereu să fie sincronă cu voga occidentală), lucrurile n-au fost tocmai roz. Unii chiar se bat în piept că de la ei încoace se poate vorbi de...; alţii (implicaţi direct) sunt scârbiţi de ceea ce se întâmplă, mai cu seamă în lipsa unei istorii oficiale şi documentate, şi îşi văd de treabă. În era net / Wikipedia, oricine se poate da în stambă, se poate lua la trântă (sub pavăza anonimatului, implicit a nesimţirii) cu orice; cum anticipa parcă Andy Warhol, a venit vremea în care oricine va fi fost vedetă 15 minute. Dar au existat şi vedete reale, grei ai genurilor aşa-zis uşoare, monştri sacri! Celor acum în umbră (citeşte underground) le este dedicat acest volum. Mărturii orale puse cap la cap despre aceia care au trecut şi - iată - se întorc în Clubul Arhitecturii. Dacă un Cenaclu "Flacăra", la început genial în scopuri, a fost mai apoi răstălmăcit ideologic şi impus aproape cu forţa până la implozie, clubul - recte pivniţa - din strada Blănari nr. 14 a rezistat peste decenii intrinsec; pe temelia solidificată de la o zi la alta, de la un artist la altul, de la o bere la alta... Din student în student (dar nu numai prin ei), ştafeta a tot fost preluată de generaţiile care s-au perindat, iar astăzi ne-am trezit cu o întreagă istorie care apasă pe fundaţiile clădirii vechi..., dar fără bulină roşie! Nu, Club A nu va cădea, aşa cum va exista în continuare şi Casa Studenţilor din Bucureşti (ca şi cele din Timişoara, Iaşi, Cluj...), şi Radioul, şi Televiziunea, şi Electrecordul...

Personal, am cunoscut clubul în anii '90 şi i-am resimţit măreţia în 1999, când sărbătorea 30 de ani la Sala Palatului. Iar când am început să realizez emisiunile muzicale "Remix" la TVR, Nelu Stratone şi Paul Radu m-au atras la întâlnirile culturale puse la cale de ei: "Rock sub seceră şi ciocan"! Mai apoi, următoarea serie derivată - "undergROund" (2001-2003) - a fost filmată practic integral, săptămânal, la club, fiind prezidată de Florin Silviu Ursulescu, Aurel Gherghel, Nelu şi cu mine. Temele propuse erau dezbătute de diverşi invitaţi, după o proiecţie cu arhivă (TVR şi Mirel Leventer) în Club A. De acolo, s-au transmis atâtea ecouri şi în cartea Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR (Humanitas Educaţional, 2006), şi pe DVD-ul omonim (TVR Media, 2009).

Din toamna lui 2003, a apărut un nou format TV, la sugestia colegului operator principal al emisiunilor, Vlad Micu: "Remix - Rock Forum", format îmbrăţişat din prima de sutele de operatori, sunetişti, asistenţi de imagine din TVR, la care s-au adăugat, pe absolut toate genericele de până în prezent, cei doi montajişti / editori de imagine Constantin Marciuc şi Daniel Niţă. Aceste întâlniri concertistice cu trupe şi artişti pop-rock, folk şi jazz aflaţi pe val sau prin preajmă au devenit emisiuni primite cu maximă solicitudine, din 2004, de Daniela Zeca-Buzura, director al TVR Cultural, atunci când TVR 2 le-a pierdut printre grilele succesive de programe.

Imediat după lansarea primei cărţi, în echipă a apărut - exact când era mai multă nevoie, mi-am dat seama mai târziu - Raluca Tămaş, aka Raţa Furioasă, reporter şi mai apoi redactor care m-a secondat în tot ce-am întreprins. N-a putut să se angajeze la TVR, dar acum este redactorul revistei Popcorn şi are astfel în vizor şi generaţiile următoare de rockeri. Site-ul ei thegig. ro este pe val şi în ceea ce priveşte emisiunile TVR şi merge cot la cot cu articolele lunare pe care le semnez în Actualitatea muzicală, revista UCMR.

Cartea pe care o răsfoiţi acum punctează mai multe nume care au trecut prin club, pe la festivalurile sale, încercând să le poziţioneze într-o istorie orală şi dincolo de aceste tangenţe cu Arhitectura. Aşadar, exhaustivitatea nu există, ba văd deja un al doilea volum care să treacă în revistă sutele de trupe apărute după 1989 şi pe care am avut ocazia să le filmăm în Club A. Unele capitole nu au avut încă reflectare în emisiuni (neîndeplinind "masa critică"), după cum nu am avut loc să dezvolt atâtea alte subiecte dintre sutele, dacă nu miile, de interviuri, filme şi casete beta. Sincere scuze celor care şi-ar fi dorit mai mult de la mine, într-un volum semnat până la urmă de un meloman, aşadar plin de subiectivism. "Remix" a continuat, duminică de duminică, până în prezent, născând şi niscai pui. Vii: "Pop Cultura", "Jazz restitutio", "Retro-Clip", "Lumea şi noi" (ediţiile "O poveste... cu cântec!", cu portrete ale românilor muzicieni emigraţi, filmate în 2010 în şase ţări pentru TVR Internaţional). De curând am numărat o mie de emisiuni, mai mari sau mai mici, despre vechi, dar şi noi, în aceşti 10-11 ani.

Din 2009, împreună cu Dan Cojocaru (sprijiniţi de o echipă TVR complexă, coordonată de Ionela Liţă), dezvoltăm pe TVR 2 "Timpul chitarelor", o emisiune de sâmbătă seară (format talk show, dar mai ales cu muzică live) pentru toate vârstele, în care îşi găsesc locul titulaturi pop-rock, folk şi jazz, că sunt tineri aspiranţi, vedete sau foşti. Iar din mai 2011, la radio, Dan şi cu mine readucem muzica românească în contextul mondial al epocii.

Similar primei cărţi, marea provocare a acestui al şaptelea festival în cel de-al 42-lea an Club A este ca în toamnă să putem edita, pe baza arhivelor Cineclubului A păstrate de Mirel Leventer, un DVD care să însoţească cartea cu dovada! Până atunci, lectură plăcută! Mulţumiri TVR de ieri, de azi şi, sper, de mâine, pentru idee lui Paul Radu, managerului general Mihai Ionescu pentru finanţare, clubului pentru inspiraţie. La Mulţi F-Ani, Club A!

(Doru Ionescu)