La 30 de ani după În numele trandafirului, Umberto Ego îşi bântuie din nou cititorii cu un obsedant policier de secol XIX.
E o carte încâlcită. Sucită ca o retortă habsburgică. Filigranată ca o faţadă neagră, încadrată de străduţe noduroase mişunând de alchimişti, spioni, magistraţi, criminali, antisemiţi, depravaţi, masoni, socialişti, vânzători de plăceri trupeşti, de fumuri aducătoare de transă şi de vise.
Cimitirul din Praga e o carte hăpăită lacom de public şi critică undeva, la marginea unui festin al scandalului. O carte cu un personaj central care-i urăşte pe evrei şi care, strămutat fiind la Praga, trăieşte ca protagoniştii lui Eugène Sue din Misterele Parisului: la marginea legalităţii şi a enigmei, a magiei şi a stratagemei politice. Dincolo de orice valenţă istorică, e literatură din aceea care se digeră îndelung, asezonată fiind, până la ultimul dumicat, cu mirodeniile altor scrieri, ale altor fantezii. Un ceas ale cărui limbi se învârt invers, amintind de ecranizarea lui David Fincher după Strania poveste a lui Benjamin Button, de F.S. Fitzgerald. Un spion, Simonini, cu limbariţă de povestitor, identitate de cameleon şi trucuri de agent FBI. Un exerciţiu de retorică etajat ca o pagodă, care-şi provoacă publicul să investigheze singur mecanismele psihologice prin care iau naştere persecuţiile sociale, bigotismul, inerţiile politice, regresia umană până la un animalic spirit de turmă agresivă, cu neghiobii şi cruzimi, cu leaderi, executanţi şi instigatori.
Mă uit pe net, la o fotografie recentă a lui Eco. Aceiaşi eterni ochelari cu dioptrii mari, secondaţi de o contemporană ţigară electronică, arborată leneş în colţul gurii. Un lingvist care cutreieră literatura generând fascinaţia pe care o are asupra lui Simonini cimitirul evreiesc din Praga. Un mag postmodern, descendent pişicher al unui Bocaccio de la care împrumută meteahna misterului structurat concentric şi a verbului bine perpelit în subtilităţi de sens. Mă trezesc gândindu-mă la Vltava, la aura nocturnă a oraşului mozartian, la Malá Strana, la Arcimboldo, la Kafka. Praga, in a nutshell, cum ar spune amatorii de concizie anglo. Mi-l imaginez pe Eco pufăind nepoluant în timp ce se insinuează în ecuaţia unui oraş încă la fel de abracadabrant ca pe vremea lui Rudolf al II-lea. Haotic. Neguros. Toxic.