Harry şi cu mine

Trebuie să recunosc: textul de azi avea toate şansele să fie, în mod tautologic, despre sonetul 98 de Shakespeare. (Am văzut că aţi căscat).

Numai că s-a întâmplat ca duminică seara, în mod atipic, să văd şi eu, la spartul târgului, Harry Potter and the Deathly Hallows, partea I. (Nu, nu scriu iar despre un film, să maschez faptul că n-am nicio carte proaspăt citită la activ, pe cuvânt!). M-am trezit revizitând, teleportată într-o alee Diagon a memoriei, cum am citit primele volume, cum am descoperit-o pe J.K. Rowling, cum am văzut prima ecranizare, cea cu Harry cel mic, în primul lui an de Hogwarts şi cum am fost pe urmă la Londra şi mi-am făcut poză la King's Cross, la 9 şi 3/4...

M-am gândit brusc, că, poate, asta explică multe. Noi, cele câteva generaţii abia ieşite din adolescenţă care ne-am maturizat în timp ce Harry se iniţia în magie şi Tolkien îşi recucerea, pe ecrane, un public amator de rune, legende şi mituri celtice, în timp ce, câţiva ani mai târziu, Narnia îşi făcea şi ea simţit aerul de insulă verde cu fauni, elfi şi animale fantastice, ei bine, noi, crescuţi să fim achieveri şi intoxicaţi de alegorii cu gnomi şi mandragore, suntem posesorii unui eu scindat între nevoia de succes social şi cea de evaziune spirituală, imaginativă, personală într-un Comitat numai al nostru...

Ajuns la 17 ani şi chitit să găsească Talismanele Morţii, Harry cel de-acum locuieşte într-o lume întunecată, explicit codificată de trimiteri la Holocaust, la segregare, cu momente în care J.K. nu-şi bate capul să fie originală şi referirile la Tolkien nu mai sunt referiri, ci împrumuturi în toată regula. Vraja nu mai e decât o convenţie. Harry a crescut. La fel şi eu. Şi se presupune că vreau altceva de la genul acesta de film, de carte, de reverie. Trimiteri politice, filozofice, religioase. Ocazia de a-mi testa cunoştinţele de istoria artei. O infuzie sănătoasă de mitologie nordică, de etimologii latine şi germanice, de strategie narativă.

Realitatea este că tot ce vreau, însă, e... magie. Ca atunci când Harry intră în Ordinul Gryffindor - Cercetaşii, în traducerea de la noi, în prima zi de şcoală. Ca atunci când, de pe ecran, e adevărat, am făcut cunoştinţă cu tema muzicală a hobbiţilor. Ca atunci când m-am reîntâlnit cu C.S. Lewis, în căsuţa domnului Tumnus. Ca atunci când îmi scriam referatul semestrial, la pragmastilistică, pornind de la numele lui Hagrid.

Da, ştiu, şi eu am crescut între timp. Iar J.K. Rowling a ajuns să se compare cu Dickens. Harry mai are puţin (jumătate de volum şi partea a doua a filmului) până se căsătoreşte (ah, întotdeauna am ştiut că Harry o să se însoare cu Ginny Weasley şi că Ron rămâne cu Hermione!) şi-şi trimite proprii copii la Hogwarts. După aceea, gata cu cicatricea în formă de fulger, care nu l-a mai supărat de mulţi ani (şaptesprezece sau nouăsprezece, nu mai ştiu, scrie în carte). Propria mea generaţie, ajunsă la vârsta unei râvnite stabilităţi socio-familiale, îşi poate savura pragmatismul în voie. Sau poate privi cu jind spre Comitat...

Cert este că tot scindaţi rămânem. Nehotărâţi. Jumătate corporatişti, jumătate Sânge-Mâl. Vrăjitori fără baghete (pentru orice tip de magie contemporană, există iPhone). Over-achieveri cu apetit pentru basme. Oameni mari care încă se împart, simbolic, în Cercetaşi, Viperini, Astropufi sau Ochi de Şoim. Versiuni ludic mitologizante ale unor prototipuri de-a care ne-am jucat când eram... mai tineri. Mă rog, unii dintre noi. Sau, cum ar fi spus un alt englez cu imaginaţie sofisticată:

They were but sweet, but figures of delight,
Drawn after you, you pattern of all those.
Yet seem'd it winter still, and, you away,
As with your shadow I with these did play.

Da, aţi ghicit, Shakespeare, Sonetul 98. Ultimele patru versuri. Finite incantatem.

Expelliarmus!