Procesul

Da, domnule Márquez. Da, domnişoară Austen. Da, doamnă Woolf. Da, o să păcătuiesc din nou. Da. Da, chiar am de gând să recomand romanul lui Allison Pearson, Nu ştiu cum reuşeşte. Exact, cel cu ecranizarea. Da, cu Sarah Jessica Parker pe post de Kate Reddy. Da, ştiu că vi se pare scandalos.

Nu, am renunţat la Carrie Bradshaw, ea aparţine unei generaţii care, din păcate, s-a infestat de un comercial ieftin, care a vulgarizat-o excesiv. (Păcat de Oscar De La Renta şi de Baryshnikov ca amorez tomnatic, şi de Paris, şi de Big şi costumele lui impecabile, şi... gata, ştiu, am terminat, mi-a trecut, mulţumesc, sunt bine!). Nu, Allison Pearson nu e un fel de Candace Bushnell... adică, mă rog, cartea e tot pentru noi - noi, oamenii interesaţi şi de carieră, şi de cultură, şi de fashion, şi de... iubire, da! (ssssssst, să nu ne audă nimeni!) şi de restaurante rafinate, şi de cafeaua matinală, aia, care te face să râzi pentru că afară te aşteaptă o lume colorată şi fistichie, aşa că hai, ce mai stai, bea-ţi cafeaua mai repede!... tot pentru noi e, însă un alt "noi". Cei care au copii. Care ştiu cum e să te trezeşti de cincisprezece ori pe noapte, dacă trebuie, să iei oraşul la goană pentru o jucărie, să ţi se cuibărească în căuşul palmei o mânuţă mică. Nu, nu e literatură ieftină. E amuzantă, e tristă, e chiar şi gravă, pe alocuri. E puternic ancorată în realitatea familiilor cu pantofi frumoşi, interminabile liste săptămânale cu lucruri de făcut, de făcut, de făcut, parcă niciodată de terminat, cu joburi, cu certuri şi împăcări şi, da, cu copii. Cărţi pentru copii. Bone. Orar imprevizibil al bonelor. Jucării. Erupţii dentare. Petreceri cu alţi copii. Vacanţe cu cărucioare, apărătoare de ploaie şi sterilizator. Alinturi. Alte erupţii dentare.

Păi, îmi place pentru că... e bine scrisă. Dincolo de toate concesiile făcute genului (ştiu, îmi pare foarte rău, domnule Borges, dar nu pot să vă citesc în fiecare zi), e o carte bine scrisă, care nu e îmbibată de sirop, care pune probleme (cum te împarţi între atâţia oameni care au nevoie de tine şi, mai ales, ce te faci dacă se întâmplă ca ei să nu mai aibă (Doamne fereşte, dar e posibil să-ţi dai seama că tu aveai, de fapt, nevoie de ei...), cum te împarţi între lucrurile pe care le iubeşti şi cele care îţi repugnă, cum ai grijă de pielea ta (da, e şi despre asta!), ce faci când te îmbolnăveşti, mă rog, când te îmbolnăveşti aşa, mai rău şi... şi ai copii...). Ce faci când nu mai e despre tine toată povestea asta. Ce faci...

Ştiu. Da, ştiu. E o cărticică uşoară, n-am spus că e scrisă de Kierkegaard. Da. Da, aşa este. Nu, nu e canonică. Nu face parte din marea literatură. Sunt perfect conştientă că vi se pare foarte îndoielnică această alegere a mea... Exact, mi-o menţin. Da, ştiu, poate părea neprofesional. Absolut. E posibil să-mi fi plăcut cartea asta pentru că şi eu am o fetiţă, acum. E mică, da. Da, probabil că traversez o criză de sentimentalism ieftin care mă ţine departe de dumneavoastră, domnule Conrad... Da, fetiţa. Da. Ştiu, identificarea cu personajul, da... Mă comport ca un cititor obişnuit, nerafinat, nesastisit de lucrurile astea atât de plictisitoare, ne-... Da. Gusturi plebee, da, maternitatea, ştiu. Fetiţa, ore de nesomn, empatie cu alte femei care miros creştetele copiilor când sunt adormiţi. Aveţi perfectă dreptate, doamnă Lessing.

Nu, nu mi-e ruşine deloc...